Mi-e dor de Basescu. Si de demisia lui.

Au trecut deja citeva saptamini bune de cind Basescu nu mai e cel pe care-l stiam, peste tot si-n toate, activ, agresiv, masiv in dependenta pe care mi-o creat-o. Daca-ncerc sa identific momentul zero al disiparii lui discrete dar, iata, acum resimtite din plin, din viata mea de cetatean-cu-presa-n-creier, cred ca e vorba de ultima sa interventie prin telefon la TVR, atunci cind s-a porcait cu Tariceanu-papion. Cel putin de-atunci nu mai stiu nimic memorabil din prestatia sa. De-atunci incepe sa-mi lipseasca, desi de-abia acum realizez acest lucru. S-a-ntimplat in timp ce-ncercam sa-nteleg ziua de ieri din Parlament. Nu se lega nimic. Am ascultat discursul premierului. Fake! Am mai auzit pe ici pe colo frinturi din cuvintarile celor de la partide. La fel. L-am auzit si pe Geoana. Omul a invatat abc-ul retoricii politice, dar cam atit. Nici nu ma asteptam la mai mult. Cind esti pe cai mari, cum e Geoana acum, dupa ce si-a asigurat si conducerea partidului si controlul asupra puterii stind bine mersi in opozitie, nu mai trebuie sa te dai peste cap sa devii convingator. Iti savurezi victoria.

Trag linie. O zi ca pe vremuri. Plictis la limita depresiei. Mi-e dor de Basescu. De demisia lui, in direct.  The show must go on.