Nea Petrică Stoica

Avea părul alb de cînd îl ştiu, adică de vreo 25 de ani. Şi nişte ochi albaştri limpezi în care te oglindeai ca într-o apă de munte. Imi plăcea şi cum scria şi cum vorbea – recita cu plăcere şi din versurile altora şi rostea cuvintele poeziei cu o avîntare şi cu o delicateţe care se împercheau minunat la el. Preţuia memoria vie şi îi plăcea să povestească. În el rigoarea nemţească se înţelegea perfect cu o mereu zîmbitoare toleranţă de bănăţean. În ultimii ani a trăit la Jimbolia, chinuit de o boală fără leac. Cînd îl mai vedeam prin Bucureşti unde apărea pe la tîrgurile de carte, mă întreba ce mai face unul sau altul dintre prieteni. Nu se plîngea de suferinţă, dar îi apăruse ceva pe figură, o umbră pe care lumina superbă din ochii lui nu izbutea s-o îndepărteze. Dumnezeu să-l odihnească.