Nedelciu

Sînt zece ani de cînd a murit Mircea Nedelciu. Sper că acolo unde e are o masă de scris şi o bucăţică de vie. Dintre opzecişti i s-au alăturat, în timp Madi Marin, Nino Stratan, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă şi Ion Dumitriu, pictorul în al cărui atelier ne întîlneam. Cu Ion se împrietenise strîns în ultimii ani. Izbuteau să se înţeleagă şi dacă nu erau de acord. Îşi respectau reciproc convingerile. Cînd ne întîlneam în trei sau în mai mulţi, ei doi păreau să continuie o conversaţie începută mai demult. Dacă Ion picta, îşi vedea de lucru şi mai intervenea cu cu cîte o vorbă în discuţia celorlalţi. Mircea îi traducea vorba în registru ironic – „Domnul Ion a vrut de fapt să spună...” Ion mai scotea capul pe după şevalet: „Domnul Nedelciu îmi răstălmăceşte cuvintele...” Spunea asta amuzat, nu ca punere la punct. Cînd se oprea din pictat, Ion se aşeza mai aproape şi ne spunea ce rumegase în tăcere, stîrnit de Mircea. Prietenia lor a fost cea mai frumoasă din cîte cunosc.