A apărut numărul 25 din Money Express. Am scris și eu un articol despre Nobel, înainte să aflu cine l-a cîștigat... Poate vă interesează.
Premiile mari se trec cu litere de-o șchioapă undeva pe coperta cărții și măresc încrederea posibilului cumpărător în calitatea produsului achiziționat. Popoare întregi își doresc Nobelul pur și simplu, fără să mai conteze autorul. Cum se iau marile premii?
Horace Engdahl, secretarul Academiei Suedeze, le povestea celor de la Lire – revista franțuzească a publicat recent numeroase documente și mărturii mai mult decît interesante despre culisele marilor premii – că secretoșenia e atît de mare în comisia Nobelului încît nici soțiile membrilor nu știu cine ajunge pe lista finală. Secretul este ingredientul principal al spectacolui oferit anual de Academia Suedeză. După ce mailul unuia dintre membri a fost spart de un hacker mare amator de literatură, juriul a trecut la un limbaj codat. De exemplu, unul dintre favoriții anilor trecuți, Harold Pinter (care a și luat premiul pînă la urmă), era numit Harry Potter în codul membrilor Academiei. Ce glumă proastă!
Există diverse stadii ale propunerilor. Lista finală este de obicei extrem de disputată. Pentru Albert Camus, acum 60 de ani, au intervenit un membru al comisiei și un mare mareșal suedez. Intervenții fatale pentru André Malraux care, deși a fost propus insistent din vremea cînd era tînără speranță pînă la maturitate, a ratat premiul. Și Camus a avut de așteptat vreo șase ani pentru că alții aveau “pile” și mai sus. Pe Mauriac însuși prințul Wilhelm, fratele regelui Suediei, l-a propus comisiei cu o scrisoare extrem de fermă, iar membrii s-au conformat și l-au premiat. E deranjant, evident, să vorbești despre mari autori ca despre simpli pioni pe o tablă de șah extrem de capricioasă și la cheremul unor politici meschine. Dar orice luptă pentru bani și prestigiu are cotloanele sale întunecate. Membrii Academiei sînt ba francofoni, ba anglofoni, ba sînt traducătorii principali ai unor mari autori, chestiune care îi face pe unii “mai favoriți decît alții”. Sînt oameni și ei deși, pînă la anunțul oficial, nu le spun soțiilor acasă ce scriitor va lua Nobelul.
Cu marele premiu franțuzesc, Goncourt, scandalurile sînt și mai “terestre”. E unul diintre cele mai profitabile premii (vînzările cresc în medie de vreo patru ori, după anunțarea marelui cîștigător), deci și bătăliile se dau pe măsură. Și nu cu cine știe ce recomandări sau ambiții regești. Juriul este împărțit în diverse “partide” reprezentînd marii editori care sînt și marii distribuitori. De multe ori se duc negocieri întortocheate și destul de murdare. “Jurații” se regăsesc și în alte comisii ale unor premii importante. Și se pot face trocuri precum: îți dau Goncourt-ul și-mi dai Renaudot-ul! Așa a pierdut acum doi ani Michel Houellebecq, cu “Posibilitatea unei insule”, premiul. În alte situații, un editor mic primește trofeul pentru simplul fapt că e distribuit de o rețea mare cu mulți oameni plasați în juriu. Sînt controverse care i-au determinat pe unii să facă gesturi exasperate: un editor intrigat a amplasat de două ori (în anii ‘60 și în ’80) microfoane în localul Drouant, tradițional loc de întîlnire pentru dezbaterea finală. Rezultatul a fost dezamăgitor: se dicuta despre orice altceva decît literatură, iar spre sfîrșit se stabilea rapid cîștigătorul, impresia fiind aceea că fusese stabilit mult înainte.
Anglosaxonii sînt ceva mai atenți cu numirea juriilor, tocmai pentru a evita perpetuarea unei mici “familii” de spirite literare înrudite – comisiile sînt schimbate la intervale mici de timp. Nici profiturile financiare nu sînt așa de mari în cazul Pulitzerului, al National Book Award sau al Man Booker Prize. Sau nu se obțin așa de rapid ca în alte cazuri. Este însă extrem important prestigiul și liniștea pe care o aduce un asfel de premiu. În plus, ca de multe ori în lumea literelor, aprecierea fără prea mulți bani ca recompensă poate fi un semn suplimentar al onestității alegerii.
Interesantă e ascensiunea unui alt gen de premiere, în ultimii ani. Jonathan Franzen povestește pentru același număr din Lire despre forța incredibilă pe care o are lista de cărți alcătuită de vedeta americană Oprah Winfrey. Titlurile onorabile se amestecă armonios cu titluri de mîna a cincea, dar un singur lucru e sigur: mai toți autorii visează să intre pe acea listă care înseamnă explozie de vînzări și bani mai mulți decît pot aduce pînă și academicienii suedezi.
Nobelul s-a dat de săptămîna trecută. Și m-a interesat premiatul doar ca o simplă știre de fapt divers. Premiile sînt un surogat de valorizare necesar, dar nu invincibil – e pentru cei care nu vor să caute singuri. Aș compara Nobelul cu achiziționarea unui stand întreg pentru un singur fel de salam în cel mai vizibil loc dintr-un supermarket. Nimeni nu spune că acel salam e prost. Dar orice gospodină atentă poate găsi prin rafturi pitite un mezel mult mai fin la același preț…
