„Cine, domnu, țărăniștii? Ăștia nu mai pupă Parlamentul, că nu mai e bietu Coposu să-i tragă după el!” îmi spunea un taximetrist înainte de alegerile din 2000, cînd sondajele de opinie indicau cu totul altceva. N-aș zice că taximetriștii sînt barometrele ambulante ale opiniei publice, dar unii dintre ei au o putere de observație pe care ar invidia-o mulți dintre analiștii noștri politici, de la Silviu Brucan încoace. Orice s-ar spune despre răposatul stalinist metamorfozat la democrație, știa să-și cultive sursele și, înainte de a se pronunța, dădea telefoane
„Cine, domnu, țărăniștii? Ăștia nu mai pupă Parlamentul, că nu mai e bietu Coposu să-i tragă după el!” îmi spunea un taximetrist înainte de alegerile din 2000, cînd sondajele de opinie indicau cu totul altceva. N-aș zice că taximetriștii sînt barometrele ambulante ale opiniei publice, dar unii dintre ei au o putere de observație pe care ar invidia-o mulți dintre analiștii noștri politici, de la Silviu Brucan încoace. Orice s-ar spune despre răposatul stalinist metamorfozat la democrație, știa să-și cultive sursele și, înainte de a se pronunța, dădea telefoane în toate părțile să afle cum merg lucrurile. Același Brucan asculta la ce zicea lumea de pe stradă, și chiar dacă nu lua în serios opiniile „prostimii”, era atent la ce-i spuneau șoferii de taxi. Dar asta poate și pentru că era flatat să fie recunoscut, după toți anii în care fusese ținut la index.
Marin Preda îl cita ca pe o autoritate a oralității populare pe șoferul Editurii Cartea Românească și l-a transformat în personaj în „Cel mai iubit dintre pămînteni”. Savu Dumitrescu, șoferul lui Preda, bucureștean de cartier mărginaș, avea un repertoriu de povești cu care te punea jos. Avea geniu oral. După moartea lui Marin Preda a scris o carte de memorii Nu mai avea haz. Fusese în multe privințe confidentul lui Preda, dar nu pînă într-atît încît să-l iei în serios ca atare. Oralitatea lui extraordinară se transformase într-un ton aferat, de purtător de cuvînt în postumitate. Omul ținuse sincer la Marin Preda, dar nu le avea pe-astea cu scrisul.
Eugen Simion a povestit atunci, contrariat, că proaspătul scriitor l-a somat, cînd i-a dat cartea, să nu uite să menționeze în finalul cronicii, că Savu Dumitrescu pregătește un al doilea volum de memorii despre Preda. Dacă i-ar fi plăcut volumul cu care debuta dom Savu, probabil că protocolarul critic ar fi trecut sub tăcere această gafă. „Dar e o însăilătură, dragă. Ce facem, toată lumea care l-a cunoscut pe Preda scrie amintiri despre el?”
Dom Savu nu era chiar toată lumea și își imagina pesemne că o parte din autoritatea literară a fostului său șef trecuse asupra lui. Îl auzeai, în curtea editurii, spunînd despre cîte un scriitor care venea să-și întîlnească redactorul de carte: „Uite-l și pe belitul ăsta!” . În librărie și în curte erau locurile de întîlnire ale optzeciștilor, dintre care unii așteptau cam de multișor să debuteze în volum și ascultau poveștile lui Savu Dumitrescu. Acesta decăzuse după moartea lui Preda. George Bălăiță, noul director al editurii, își conducea singur mașina, iar dacă nu, mergea pe jos.
De unde mi se trage postarea asta? Colegul meu Marius Cosmeanu e prieten cu un taximetrist pe care l-a tot auzit făcînd pe Șeherezada de București și l-a sfătuit să scrie poveștile pe care le aude. Dacă am înțeles bine, taximetristul lui Marius a absolvit o facultate și ceva, înainte de a începe să cîștige bani la kilometru. Adică la una și-a luat diploma și la alta a renunțat. S-a apucat omul să scrie și în loc să publice o carte „O mie și unu de kilometri prin România, plus alte cîteva sute de mii” și-a deschis un blog. Marius mi-a promis că duminică îmi dă link-ul noului blogger.
PS Vă rog sa-mi scuzați cele cîteva zile de tăcere. M-am băgat într-un manuscris, să-l termin. Un prieten m-a sfătuit să-l pun pe blog, în serial, la testare. Cred că nu fac asta din superstiția unuia care și acum vede în computer mai degrabă un substitut al mașinii de scris și în scrierea unui roman o treabă de o delicată intimitate.
