1.Adrian Păunescu: "Penalty. Și trei, zero pentru noi!"
2. Adrian Păunescu: "Mai dă-i un kil, să nu se termine măslinele la pomana mortului. Și adu-mi și mie un butoiaș!"
Două scene. Ambele mi-au fost povestite. Una de un amic prozator, care lucra la Flacăra. Cealaltă de Cornel Radu Constantinescu, cronicarul plastic de la Contemporanul.
La Flacăra , pe cind Adrian Păunescu era în culmea puterii sale ziaristice, se juca fotbal periodic. Pentru coeziunea echipei redacționale, spunea Păunescu. De fapt pentru că lui îi plăcea să joace și să dea goluri. La meciurile astea echipa
1.Adrian Păunescu: "Penalty. Și trei, zero pentru noi!"
2. Adrian Păunescu: "Mai dă-i un kil, să nu se termine măslinele la pomana mortului. Și adu-mi și mie un butoiaș!"
Două scene. Ambele mi-au fost povestite. Una de un amic prozator, care lucra la Flacăra. Cealaltă de Cornel Radu Constantinescu, cronicarul plastic de la Contemporanul.
La Flacăra , pe cind Adrian Păunescu era în culmea puterii sale ziaristice, se juca fotbal periodic. Pentru coeziunea echipei redacționale, spunea Păunescu. De fapt pentru că lui îi plăcea să joace și să dea goluri. La meciurile astea echipa împotriva căreia juca Păunescu avea grijă să piardă. Sau era convinsă la pauză să cedeze. Se întîmplă odată că ceilalți nu vor să piardă. Si conduceau cu vreo două goluri. Se juca fără arbitru. Se prelungește meciul: „Mingea la domnul Păunescu!” vine indicația disperată a unuia de pe margine. Ajunge mingea la Păunescu. Poetul îl împinge pe adversarul din fața lui, dar ori că a dat pe lîngă poartă, ori că a prins mingea portarul. Păunescu tună: „Penalty! Și trei (la) zero pentru noi!!”
Cînd a ajuns poetul la „Contemporanul” după ce căzuse în dizgrație, în primele săptămîni venea pe la redacție, să-i cunoască pe cei de-acolo. Cornel Radu Constantinescu (CRC) apare într-o zi, amărît. Ii murise socrul și căuta una, alta de mîncare pentru pomana de la cimitir și pentru masa de după înmormîntare. Aude că s-au adus măsline la bufet de la capătul coridorului. Se duce, să cumpere și el: „S-a terminat măslinele!” Se întoarce în redacție și povestește ce-a pățit. Păunescu se ridică de pe scaun: „CRC, hai să mai încercăm o dată! – și către ceilalți: Atîta trecere cred că mai am și eu.” Se duc amîndoi la bufet. După ce intră, Păunescu spune ce spune, să se facă auzit și apare șeful, din spate. „Dumneata ești ăă...?” întreabă. „Să trăiți, domnu Păunescu! Cu ce vă servim?” „Pe mine cu nimic. Omul ăsta, colegul meu, are un deces în familie. Are nevoie de un kil de măsline!” „Mai avem ceva, da e pentru mîine, domn Păunescu! Dacă ziceți dumneavoastră...” Șeful dispare în spate și se întoarce cu măslinele într-o pungă de hîrtie. „Mai dă-i un kil, să nu se termine măslinele la pomana mortului. Și adu-mi și mie un butoiaș.”
CRC mi-a povestit întîmplarea după cîteva zile, pe un ton mai degrabă admirativ. Butoiașul era de fapt o cutie dreptunghiulară de plastic alb, de cinci kilograme. Șeful bufetului însuși l-a purtat ca pe o ofrandă la Aro-ul dizgrațiatului.
