...pauza de respiratie

...nu stiu daca asa ceva "se face" sau daca "se cade", dar de multisor n-am mai fost intr-atat de entuziasmat de vreun comentariu postat pe acest blog. Stiu, insa, sigur, ca din cand in cand macar, trebuie sa mai iesim la suprafata si sa tragem o gura de aer curat. Iat-o: o reproduc, ca atare. Iar cine nu intelege, sa nu inteleaga. Multumesc, Inima-Rea!
Aline, am să-ți povestesc ceva ce-ar putea fi luat și ca o pildă. Sînt aproape 50 de ani de cînd trăia, la (Turnu) Severin (care nu se chema, încă, și Drobeta) o familie necăjită, de români. Pâinea era pe cartelă, banii erau puțini, leul – cît roata carului. Curtea și grădina dădeau de-ale gurii, ba chiar rămînea și de vîndut în piață. De pildă, renglotele, de care nu se-atingea nimeni, căci erau de vîndut, “să mai facem un ban”. Cireșele amare care le plăceau unor cucoane, nu știu de ce, că mai bune erau vișinele – așa acre cum erau.
Cînd plecau la piață – cam pe la ora asta, cînd mi-atîrnă acum un glob roșu la fereastră, iar măgura din zare e-nvăluită într-un abur alb-auriu – treceau pe lîngă o ferestruică unde se vindeau brînzoaice calde. Miroseau amețitor. A bătrînă-i spunea ălui mic – care îmbucase ceva acasă, că nici apă nu poți bea pe inima goală – c-o să-i cumpere o brînzoaică dacă mergea bine vînzarea. Trebuia să vinzi 6 legături de pătrunjel ca să cumperi o brînzoaică, dracu’ știe de ce erau așa de scumpe brînzoaicele, și așa de ieftină verdeața! Ăl mic se vrenicea să atragă mușteriii, lăudîndu-și marfa. Cucoanele zîmbeau, dădeau din cap și treceau mai departe. Verdeața de pus în ciorbă creștea pe sub toate gardurile, iar Severinul era un oraș de case, nu de blocuri.
Dădu Dumnezeu și găsi bărbatul din casă o slujbă bănoasă – responsabil la o alimentara de la margine orașului, dinspre Oborul de vite. Se schimbă treaba – ăl mic nu mai mergea la piață cu verdeață, mergea la prăvălie să învețe meserie. Să fure la cîntar, să boteze basamacul, să ciupească la bomboane ori biscuiți de-un leu, de la băieți tot amărîți ca și el, de-i miluia careva c-un franc or’ doar cu creițari.
Uneori, ni’ nu mai veneau acasă, la masă, în pauza de prînz, cînd se-nchidea prăvălia. Rămîneau acolo – brînză aveau la butoi, paradaise luaseră de-acas’, pâine se găsea. Trăgeau obloanele, era umbră, răcare, mirosea a de toate – motorină de la dușumele, brînză de butoi, dar a ce nu mirosea?
Și acasă se cunoștea schimbarea – se trăsese lumină, se puseseseră dușumele, gard sănătos nu de blăni rînjte – ca-n cimitir – crucile de morminte părăsite.
Duminica, prăvălia rămînea închisă. Ăl mic se ducea la biserică, de mînă cu a bătrînă, și se rugau de binele casei. Ăl mic asculta predica, unde ‘cea taica-popa că să nu furi, să nu minți, să nu ucizi. Adevărat zicea numai că mureai – dracu’! – de foame dacă n-aveai de unde fura. Ori nu mureai,, chiar, da’ și cîtă apă-n gură făceai de la pîrdalnicele de bînzoaice, numa ăl mic știa, de-l podideau și lacrimile cînd își amintea.
Dar veni urgia peste casă, nu binele. Bărbatul casei se prăpădi de tînăr, toată pricopseala se risipi ca fumu’. Ăl mic se luă cu școala, cu cărțile, și-ncepu a lupta cu deprinderea de a fura, minți, înșela.
Acu’, să nu creadă careva că-i așa ușor să nu minți. Ba-i chiar imposibil, de multe ori. Mai ales cînd ‘mă-ta-ți zice să nu-i spui lu’ tac’tu c-ați mîncat voi caș cu ridichi și franzelă, să nu creadă el că voi mîncați pe-ascuns de el. Încolo, să spui adevăru’ și numai adevăru’, că dracu-i al tău! Pe mine să nu mă minți, că io te-am făcut, io te omor!
Adică, toată lumea minte dar urăște să fie mințită. Și ăi de fură urăsc să fie furați, iar ăi de-nșeală fac moarte de om cînd sînt înșelați.
Ăl de fusese mic și’amintește el de-o întîmplare, pe cînd era băiat de prăvălie: plecase – c-un băiat al locului – să schimbe niște mărunțiș, în centru, la alimentarele alea mari, care aveau casierițe, niște doamne coafate, rujate, manichiurate și parfumate – de ‘ceai că-s cucoane iar nu niște muieri și ele, acolo. Din schimbul ăsta le ieșise frumușica sumă de 15 lei, că furau de rupeau la fișicuri, doar nu stăteau cucoanele alea să le numere lor creițarii năclăiți de marmeladă. Au venit înapoi la prăvălie, au făcut monetarul, au predat banii dar tovarășul de afaceri s-a ușchit cu cîștigul. Ăl mic s-a văitat la negustor – că-i era unchi dar se iubeau ca tată și fiu. Iar ăla n-a zis decît atît: A fost mai deștept ca tine. Tu ești cleios, mă! Și i-a făcut semnu’ ăla, cu degete lipite cu clei. O glumă de-a lor da’ atunci a durut.
Cam așa era treaba – ori erai mai ‘oț, ori picai de fraier, că jocul era la fel pentru toți. Duminica la grijit și miruit, p’ormă iar la meșterit în spatele tejghelei, la ținut casa cu istețime și curaj.
Acu’, tu – Aline – ai putea spune că și credința era o formă fără fond. Da’ nu era, să știi! Țineau oamenii ăia toate sărbătorile, îi pomeneau p’ăi morți – numa’ cîte pomelnice-am scris eu la viața mea, nu mă-ntreba! Cumpărau vase și le dădeau de pomană – nu goale! Se-nchinau seara și dimineața, și de cîte ori treceau pe lîngă o biserică, și-i ziceau săru’mîna popii, oripeunde l-ar fi-ntălnit.
Așa, în cîte-o dimineață ca asta – cînd era bătătura măturată și stropită – chiar puteai zice că trăiai într-o lume curată, blîndă, smerită. Și poate că așa și era în sufletul omului, numa’ că viața-i păcătoasă, de-acolo ni se trage nouă că păcătuim cu voie și fără de voie. Atîta doar că-i to’ mai greu să iertăm și noi greșiților noștri, cum Dumnezeu ne iartă nouă greșalele noastre.