România· 6 min citire

Pe vremea când ciutacii și cristoii nu contau

Vox Publica
Scris de Vox Publica Publicat: 4 iun. 2008, 19:03

“Jurnalul Național” face 15 ani. O ocazie bună să-mi amintesc ce făceam eu acolo, acum opt ani. Cristoiu zicea că am fost pe la toaletele “Jurnalului Național”. N-avea de unde să știe, pe vremea aia abia se dumirise că găinile chiar nu pot naște pui vii și încă se minuna în fața unui ou proaspăt fiert, așteptându-l să ciripească. Am ajuns la “Jurnalul” pentru practică, era tabloid pe atunci. Îmi amintesc perfect, cred că a fost prima dată, după gimnaziu, când m-am îmbrăcat în cămașă. Deh, mă duceam printre ziariști. Am băgat jumătate de cutie de

“Jurnalul Național” face 15 ani. O ocazie bună să-mi amintesc ce făceam eu acolo, acum opt ani.
Cristoiu zicea că am fost pe la toaletele “Jurnalului Național”. N-avea de unde să știe, pe vremea aia abia se dumirise că găinile chiar nu pot naște pui vii și încă se minuna în fața unui ou proaspăt fiert, așteptându-l să ciripească.
Am ajuns la “Jurnalul” pentru practică, era tabloid pe atunci. Îmi amintesc perfect, cred că a fost prima dată, după gimnaziu, când m-am îmbrăcat în cămașă. Deh, mă duceam printre ziariști. Am băgat jumătate de cutie de gel în freză și am plecat, gătit ca un manelist, să văd cum devine treaba cu facultățile care te trimit la practică. Se uitau ciudat la mine, am învățat, mai târziu, să mă uit și eu așa la nou-veniți. Trec peste partea de adaptare. Cel mai important e că am început, în două săptămâni, să mă uit la orice se găsea în jurul meu ca la o potențială știre. Eram vreo 14-15 oameni la “Social” și ne băteam pe două pagini de tabloid.
După vreo lună de la episodul cămășii, am fost întrebat dacă nu vreau să rămân. “Adică, cum? Mă și plătiți?”. Da, mă și plăteau. 3.000 de lei vechi pentru știrea de agenție, 6.000 știrea în exclusivitate, 60.000 de lei - deschiderea de pagină, 120.000 - Adevărurile Scandaloase. Cum concurența era mare, spațiul restrâns, iar eu nu eram mai breaz decât colegii mei, la final de lună încasam vreo 500.000 de lei vechi. Mai mult de jumătate îi dădeam pe niște cartofi prăjiți garnisiți cu miros de friptură + un suc la Andi, terasă scumpă din Herăstrău. Nu mă plâng, zău, așa erau vremurile, începătorii aveau același statut pe la toate ziarele.
Începuse să-mi placă. Mai ales că mi-au făcut și carte de muncă. Salariul minim + “acord”, bani plătiți pentru fiecare bucată scrisă. Cred că în ziua în care am aflat că mi se face carte de muncă a fost singura dată când mi-a fost simpatic Gușă, pe vremea aia directorul preferat al lui Voiculescu. Mi-a trecut repede când a adus-o pe Laura Andreșan în redacție: tratament preferențial, pe măsura talentelor, recunoscute public, la locul de fumat, de șoferii de la “Jurnalul”.
Mă rog, să revin la mine. M-am simțit în al nouălea cer pentru un articol despre taximetriștii de la Otopeni. Două zile pierdute pe acolo în discuții cu șoferii de pe “781”, o oră târzie în noapte în care m-am prefăcut că vorbesc la telefon cu șeful meu, cel care mă trimisese să aștept pe cineva la aeroport, dar greșise data (de fapt, vorbeam cu Eliza, pe atunci cea mai drăguță fată de la “corectură”), un ultim autobuz care pleca, un taximetrist care s-a oferit să mă ducă pentru numai 500.000 de lei vechi în oraș. Bugetul meu era de 300.000 de lei, așa că am așteptat până s-au mai găsit doi fraieri, români expulzați din Spania. Ei au dat o haină de piele. Înainte să mijească zorile, cam pe la ora la care ciutacii gângureau visând frumos la oasele aruncate de Mușătescu, am fugit în redacție și am scris. Pentru Otopeni au urmat trei zile fără “pirați”, iar pentru mine o săptămână de adrenalină curată, în care mă uitam cu atenție în stânga și dreapta atunci când traversam.
Mai departe, am prins gustul reportajelor. Plecam doar cu bani de tren și diurnă, puțin peste 40.000 de lei pe zi. Cazarea era accesibilă doar reporterilor consacrați. Am ajuns să aflu că băncile din parcul de lângă gara din Drobeta-Turnu Severin sunt destul de confortabile, că supa de orez de la Mănăstirea Bistrița poate ține de foame dacă o servești cu suficientă pâine, că dacă riști să mergi la “ia-mă, nene”, trebuie să fii pregătit și să descarci un camion plin cu stupi de albine, că e musai să fii un alergător bun dacă nu ai bani de hotel în Râmnicu Vâlcea, nu de alta, dar acolo întâi iei bătaie și abia apoi ți se urează bun venit, că mâncarea de mazăre a minerilor de la Brad este fenomenală, că poți lăsa mască un naș de tren personal dacă îi dai 20.000 de lei (șpaga normală era de 5.000) sau că pe Dealul Cetății de la Deva colcăie viperele. În afară de mirosul de aventură păstrat și acum în nări, în urmă au rămas niște texte suficient de bune pentru a fi publicate, dar deloc memorabile.
Peste tot, oamenii ne luau drept “băieții lui Tucă Show”, chestie care ne făcea să plesnim de mândrie. Uneori, mai primeam și câte un “a, sunteți de la ziarul cu Teleeurobingo”, dar treceam repede peste asta.
Mai târziu, am primit și un domeniu de care să mă ocup, Ministerul Transporturilor. Amintesc de asta doar ca să mă laud că într-o zi un celebru secretar de stat m-a întrebat: “Frățioare, nu vrei și tu un apartament?”. Am refuzat, convins că asta ar fi o tinichea, eu încă mai credeam că ziariștii sunt cea mai onestă specie de fața globului pământesc, deși lucram deja de un an printre ei. Mare fraier, nu-i așa, ciutacule?
Ziarul și-a schimbat formatul, iar la câteva luni am plecat. De bunăvoie și nesilit de nimeni, pentru o ofertă considerabil mai bună din punct de vedere financiar.
În fine, să nu mă mai lungesc, am stat la “Jurnalul” un an și jumătate. Și încă îmi amintesc cu drag de timpurile acelea, poate părea o vorbă mare, dar chiar astea sunt cuvintele. Bogdan Păcurar, Oana Popescu, Cătălin Ioniță (fără el nici una dintre aventurile amintite mai sus nu s-ar fi petrecut), Dragoș Neacșu, Ștefania Enache, Bianca Nae, Cristina Ureche, Vali Gros, Victor Ogneru, Oana Stancu, Carmen Anghel, Sorina Matei, Vlad Petreanu, Vali Zaschievici, Edy Pastia, și, nu în ultimul rând, Dan Constantin, omul care a fost suficient să se zburlească o dată la mine pentru a pricepe cum stă treaba cu piramida răsturnată care mă plictisese la școală, erau toți ziariști buni, de la care am avut ce învăța. Mai sunt și alții, pe care îi rog să-mi ierte memoria scurtă.
Că acum șef la “Jurnalul” este un ciutac zgomotos, e altă poveste. Una cam tristă dacă o compar cu primele mele zile acolo.

Distribuie articolul

Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News

Mai multe știri din România