<strong> </strong><strong>1 mai 2009.</strong> Parcam în fața blocului, cam mahmur după seara dinainte în care se cheamă că fusese ziua mea. El, bine îmbrăcat și cu un zâmbet stingher și studiat aruncat pe față, mă abordează când cobor din mașină.
„Nu te supăra, văd că ești șofer, am și eu o rugăminte, ai putea să-mi spui dacă pot să mai merg cu mașina dacă mi-a curs tot uleiul? Știi, nu mă pricep deloc la mașini...” Nici eu nu sunt mai breaz într-ale măruntaielor mașinii, sunt mahmur și ușor circumspect, dar ăsta era genul de răspuns care m-ar fi făcut
1 mai 2009. Parcam în fața blocului, cam mahmur după seara dinainte în care se cheamă că fusese ziua mea. El, bine îmbrăcat și cu un zâmbet stingher și studiat aruncat pe față, mă abordează când cobor din mașină.
„Nu te supăra, văd că ești șofer, am și eu o rugăminte, ai putea să-mi spui dacă pot să mai merg cu mașina dacă mi-a curs tot uleiul? Știi, nu mă pricep deloc la mașini...” Nici eu nu sunt mai breaz într-ale măruntaielor mașinii, sunt mahmur și ușor circumspect, dar ăsta era genul de răspuns care m-ar fi făcut câștigător la „Vrei să fii miliardar”. „Exclus”, zic cu un aer involuntar de superioritate. „Așa credeam și eu că nu se poate”, continuă omul.
Deși nu-l întreb - durerea de cap abia mă lasă să stau în picioare, darămite să mai fiu și curios-, se simte dator să adauge că necazul s-a întâmplat în apropiere, la ieșirea din Pasajul Mărășești și că uleiul scurs era Castrol nu știu de care. Bre, mai mahmur decât Bachus în persoană, însă tot mi-a sclipit în cap ideea genială. „Dacă mă așteptați câteva minute, vă pot ajuta, am niște ulei rămas de la o revizie și e chiar Castrol”. El e nedumerit, cel puțin așa mi se pare mie, mai târziu aveam să înțeleg că era doar dezamăgit. Urc până în casă. Anevoie, dar urc, iau cheia de la mașina aia cu 51.000 de km și bine întreținută (căreia cu greu i-a găsit cumpărător, dar n-am vândut-o încă!!! - vă povestesc altădată despre asta), cobor, omul mă așteaptă cu un zâmbet gigantic de recunoștință pe față. Își cere scuze că a fost nepoliticos, se prezintă, mă întreabă cum mă cheamă, suspiciunile merg să doarmă pe mormântul neuronilor uciși la ceas anivesar. Iau din portbagaj uleiul, răstimp în care el mă întreabă simplu dacă mașina e pe benzină sau diesel. Nici n-apuc să zic benzină că el decretează: „nu e bun, a mea e pe motorină”. Ianțule, m-ai prins, n-o să fiu miliardar, habar n-am dacă uleiul pentru mașini pe benzină le e totuna și celor diesel. „Prietena mea e în aeroport acum,amicii mei sunt pe autostradă, mașina ar trebui tractată...Costin, iarta-mă că îndrăznesc, nu mai am nici bani la mine, poți să-mi împrumuți...îți las numărul de telefon...sau măcar să pun niște ulei să o mut de acolo...mii de mulțumiri...oameni suntem...”. Înjurăturile mi se învolburează în cap ca un roi de fluturi de stomac stârniți de apariția Ei, mahmureala e odios de neîndurătoare cu impostorul care așteaptă un răspuns, ultima fărâmă de luciditate învinge, singurul lucru de care sunt în stare fiind să-i arunc în brațe cutia de Castrol și să-i strig printre dinți un „spală-te cu el pe cap”. Se evaporă, scutindu-mă de remușcări ulterioare.
Începutul lui iunie 2009, adică aproape zilele trecute. În fața Mega Image-ului de la Șincai, da, cel cu tuta și bancomatul. Scenariul e asemănător, cobor din mașină, un individ, tot dandy, se apropie, se uită admirativ și întreabă: „Nu te supăra, mașina ta e diesel sau pe benzină?” Benzină, spun și consider că între noi s-a spus totul. „Stai, scuza-mă... am dat de belea...am rămas fără motorină.... și nici nu am bani la mine...” N-am avut nici un bidon cu motorina la îndemână sa i-l arunc sa se spele pe cap cu el, așa că i-am întors pur și simplu spatele. Habar n-am, poate că omul chiar rămăsese în pană, dar cum să-l mai cred?
O dimineață troienită de iarnă, cred că era începutul lui 2008. O zână, că nu pot să-i zic pe nume, i-a dat 50 de lei unei fete care s-a înfățișat aproape plangând la geamul mașinii. Venise la mănăstire, rămăsese fără benzină, nu era din oraș, nimeni nu o ajuta, bla bla bla. I-am spus zânei că tocmai a fost fraierită, iar replica ei a fost că nu contează, dacă i-a cerut, înseamnă că avea nevoie de ei și că au să-i folosească.
Azi, când mi-a venit cheful să scriu despre asta. Deși Filantropica m-a lecuit să mai dau bani de pomană, o vreme, boscorodit fiind și de niște fluturi entuziaști (alții), mi-am mustrat conștiința pentru episodul zânesc, parcă prea mă grăbisem să fiu deștept. Totuși, stau lângă o mănăstire, iar locul înseamnă suma tuturor necazurilor din lume, mai mici sau sfâșietoare. Copiii sunt toți bolnavi de cancer, mașinile sunt mai în pană decât inspirația mea pe finalul textului, bătrânii sunt proaspăt azvârliți pe stradă, una cântă „Deșteaptă-te române” cât e ziulica de lungă, se reped ca niște corbi asupra oricărui trecător, își croncăne gemut durerile reale sau închipuite, fiecare gură spune o poveste, mâinile, în schimb, sunt mute, stau întinse și atât.
