Azi e 17 decembrie, iar la ușa mea sunt colindători. N-au păcălit-o decât pe vecina turcoaică, au profitat de faptul că, probabil, nu e la curent cu data nașterii lui Iisus. Sună insistent și la mine. Pentru că nu mă grăbesc să deschid -mă enervează că au pătruns în scara securizată cu cartelă și cheie- încep să bată și în ușă. Deschid. “<strong>Arde?</strong>” Circumspect, cu punga de aurolac ținută stânjenit la spate, se uită la colegul său. Celălat e mai puțin apatic. “Primiți cu colindul?” Chiar dacă el pare să fi deprins tainele limbajului articulat, căutătura
Azi e 17 decembrie, iar la ușa mea sunt colindători. N-au păcălit-o decât pe vecina turcoaică, au profitat de faptul că, probabil, nu e la curent cu data nașterii lui Iisus. Sună insistent și la mine. Pentru că nu mă grăbesc să deschid -mă enervează că au pătruns în scara securizată cu cartelă și cheie- încep să bată și în ușă. Deschid. “Arde?” Circumspect, cu punga de aurolac ținută stânjenit la spate, se uită la colegul său. Celălat e mai puțin apatic. “Primiți cu colindul?” Chiar dacă el pare să fi deprins tainele limbajului articulat, căutătura îi este la fel de abătută (e de la aurolac, știu), așa că-mi domolește pornirile îndreptățit războinice. Nu și pe cele răutăcioase. “Cu care dintre ele?”, întreb. “Ăăăăăăă. Cu steaua”. Ghinion, azi nu primesc decât cu plugușorul. Asta îmi trece prin minte să le zic, dar spiritul Crăciunului se trezește vorbind în locul meu. “Uite, vă dau 10 lei dacă plecați fără să mă colindați”. Exemplific promisiunea cu o bancnotă pescuită din buzunar. Vorbărețul se uită la mine neîncrezător. “Fără colindat?” Fără. “Da’ o manea bagăm?” Le răspunde tot spiritul Crăciunului, că eu sunt deja departe, pe canapeaua psihiatrului(vezi aici de ce). “Lasă, cântați-o pentru voi, mai târziu”. Nu se dau alungați. “Hai, domnu’, nici măcar o manea? Dar ceva de mâncare, ceva de mâncare nu ne dați, suntem morți de foame”.
Nu-s chiar sunt morți, dar privirile lor arată că au sufletele pe moarte (aproape că îl urăsc pe Nikolai Vasilievici pentru că a inventat asta înaintea mea, deh, avantajul celui născut la timp :-) ). Deși nu a primit nici o invitație în sensul aceasta, spiritul Crăciunului se simte la mine acasă ca la el acasă. Ia inițiativa, înșfacă un panettone, ultimul, și-l întinde mâinii cu unghii pe care le găsesc, habar n-am de ce, hilar de negre. Mă aștept să le ofere și ceva de băut, dar s-a prins și spiritul roșcovanului că trăim vremuri de criză. Ușa se închide, iar eu, de acum exorcizat de ideile domnului ho, ho, ho, încep să-mi caut prin amintiri când e vremea colindatului.
De când sunt în București, adică de mai bine de zece ani, am fost asaltat de colindători din noiembrie și până primăvara târziu (nu, nu exagerez, ce, “pune mâna pe Vasilică/să îți iei mașină mică” nu e tot un fel de colind? ). În copilărie, trăită cum se cuvine, la țară, colindatul era o chestiune simplă și, veți găsi voi, destul de ciudată. Ne adunam “ceată”, în seara dinainte de ziua de Ajun, iar luam la pas mărunt plecam pe ulițele îmbătrânite de troiene ale satului. Porțile oamenilor care voiau să fie colindați erau deschise. Iar acestea erau cele mai multe. Celelalte ascundeau oameni hapsâni sau săraci, că alte culte nu prea aveam noi pe acolo.
Plecam înainte chiar ca zorii zilei să se trezească, după un plan stabilit mai temeinic decât dacă am fi pus la cale operațiunea Market Garden . “Neațaaaaaaaaaaaa, bună dimineațaaaaaaa”, strigam, zgribuliți, în cor. Câteodată, mai adăugam și un “ne dați ori nu ne dați”, întrebare cam stupidă dacă stau acum să mă gândesc, pentru că poarta deschisă însemna că ne dădeau. Pășeam în curte cu încrederea -niciodată pusă la încercare- că toți câinii au fost legați.
Gazda raspundea simplu “Bună dimineața”, ne dădea câțiva covrigi, uneori și un măr, ba, chiar și bomboane (din acelea de trei lei, cu gust de tărâțe), dacă avea “posibilități”. Când am mai crescut, câte unul mai curajos cerea și-o țuică fiartă, și, cum gospodăriile au fost mereu rezistente la regulile oficiale privind alcoolul și minorii, o primea. Să fi văzut atunci cum suna “neațaaaaaaaaa”!
Atât, fără colinde elaborate, fără zurgălăi, doar niște mogâldețe care se luau în piept cu gerul, pentru fericirea efemeră că au umplut traista cu covrigi. Nu mă întrebați de ce colindam atât de simplu, ăsta era obiceiul locului. De altfel, un profesor tânăr de religie, Miki, pe numele lui de fotbalist amator, ne-a învățat și colindele tradiționale, dar le introduceam în playlistul nostru sărăcăcios doar când ajungeam prin curtea unui profesor: neațaaaaaa, bună dimineațaaaaaaa, rămânea colindul nostru de căpătâi. Ca să nu ziceți că am crescut printre păgâni, în mijlocul cine știe cărei secte, vă spun că se mergea și la noi cu plugușorul, steaua, sorcova sau capra, dar fiecare avea rezervată ziua ei, nu-mi mai amintesc acum exact care, însă perioada era musai între Crăciun și primele zile ale anului nou. Așa am învățat eu că se colindă. De aceea, toată goana asta după bani practicată în București mi se pare o afacere în care, dacă nu ar fi spiritul bucălatului amintit mai sus, nu m-aș băga nici în ruptul capului.
