Nu am întîmplări cu George Pruteanu pe care să le pot evoca. Ne vedeam doar prin locuri publice. Dar într-un timp comunicam cu ușurință și cu plăcere. De fapt asta s-a întîmplat pînă cînd el a intrat în PRM. Continuam să țin la omul care le zicea atît de pe gustul meu la „Doar o vorbă să-ț mai spun”, cel care știa să comenteze o carte cu un nerv îndrăcit și care avea un naționalism lipsit de orice xenofobie, dar îmi venea greu să mai găsesc tonul dinainte cînd ne întîlneam. Odată, l-am întrebat, oltenește: „Ce-ți trebui, George?” dar n-am insistat.
Nu am întîmplări cu George Pruteanu pe care să le pot evoca. Ne vedeam doar prin locuri publice. Dar într-un timp comunicam cu ușurință și cu plăcere. De fapt asta s-a întîmplat pînă cînd el a intrat în PRM. Continuam să țin la omul care le zicea atît de pe gustul meu la „Doar o vorbă să-ț mai spun”, cel care știa să comenteze o carte cu un nerv îndrăcit și care avea un naționalism lipsit de orice xenofobie, dar îmi venea greu să mai găsesc tonul dinainte cînd ne întîlneam. Odată, l-am întrebat, oltenește: „Ce-ți trebui, George?” dar n-am insistat. Nici lui, mi s-a părut, nu-i plăcea subiectul. Un lucru trebuie spus: nu s-a pretat la jocurile lui CVTudor și nici n-a intrat în corul lăudătorilor de partid ai acestuia. În ultima vreme am avut impresia că se ținea la o distanță tot mai mare de șeful partidului și sînt convins că se pregătea să plece din PRM. Sînt la fel ce convins că nu era pregătit să plece dintre noi, și asta nu din cauza vîrstei, ci pentru că nu făcea și probabil că nici dacă ar fi apucat 80 de ani nu ar fi făcut parte din categoria împăcaților. Nici cu soarta lui, nici cu, mai ales, a altora.Avea un orgoliu de independent, care se așezase cu scăunelul în Piața Universității și avea zeci de mii de semnături înainte de a accepta invitația PNȚCD de a candida pe listele acestui partid. Cred că de aici i s-au tras accidentele politice prin care a trecut după aceea. A crezut că poate rămîne, pentru opinia publică, acel George Pruteanu, indiferent în ce partid politic se duce. Ca atitudine a rămas acel Pruteanu: un om de centru-stînga în opțiunea socială, un elitist în privința susținerii valorilor culturale ale României.
Îmi amintesc de campania lui împotriva reclamelor în limbi străine la tv și pentru etichetarea în românește a tuturor produselor aflate la vînzare în România. Mulți au rîs atunci de el, crezînd că vrea să românizeze numele „mouse-ului” și să-i zică „șoarece”. Foarte puțini au înțeles atunci că Pruteanu se lupta cam de unul singur cu toți marii importatori care vindeau pe piața din România mărfuri pe care nu catadicseau să le eticheteze pe limba cumpărătorilor. Din păcate, nici după ce Pruteanu a obținut o victorie nu numai de orgoliu personal, ci și de mare utilitate publică, gazetarii n-au înțeles că de fapt aceasta era prima victorie a românilor față de miserupismul multinaționalelor care considerau piața din România ca pe un fel tarabă pentru subdezvoltați.
PS. Acest text urmează sa apară în rubrica "La microscop" din România literară. Am avut o primă reacție la mine pe blog, după ce am aflat că George Pruteanu a murit de infarct. O reacție de uimire, care a fost înțeleasă destul de prost de unii dintre cei care au citit-o.
