Școală de corecție pentru șoferi

Înainte de orice, Ronin a avut dreptate: polițiștii sârbi sunt cei mai răi, chiar dacă am scăpat de ei fără șpăgi sau amenzi. De altfel, toată Serbia, dacă ești șofer, e un coșmar. Dar să revin la momentul în care am lăsat povestea. Din Vama Veche am plecat întins către Budapesta, drum care mi-a luat cam 17 ore, dintre care jumătate petrecute între Pitești și Nădlac, pe frumoasele și înghesuitele drumuri ale patriei. Nici în România, nici în Ungaria n-am văzut caschetă de polițist. După două zile de muzică bună la Sziget, volanul mașinii a tras spre Croația. A fost să fie Dubrovnik.
Să zicem că acum m-ar întreba cineva “Merită să mergi acolo în vacanță?”. I-aș răspunde că orașul vechi, cetatea, e musai de vizitat, dar popasul nu trebuie să fie mai lung de o zi-două. Dacă vrei plajă, și trebuie să vrei, prea e frumoasă Adriatica, trebuie să iei lecții de la vreun fachir, altfel nu poți înfrunta stâncile care împânzesc coasta, iar prețurile la Dubrovnik ar face Mamaia să roșească de invidie ca o domnișoară prinsă în vizită la Batalionul 6 Infanterie (un episod amuzant e că la Dubrovnik nici un mic dejun nu a costat mai puțin de 30-40 de euro; la plecare am oprit într-o fâșie de coastă deținută de Bosnia, iar aceleași omlete, cafele etc au costat doar 7 euro, semn că munca găinii bosniace e cam subevaluată).
Ah, și să nu uit! I-aș spune curiosului că e obligatoriu să mergă fără mașină. Fără nici o exagerare, m-am învârtit trei ore, până aproape de pragul unei crize de nervi, căutând un loc de parcare (atenție, cu plată!). Până la urmă m-am mulțumit cu un petic de pământ, pe o străduță obscură, la vreo 3 km de locul în care mă cazasem. Dar gata cu Croația, mai spun doar că este o țară superbă, că, străbătând-o, nu te poți abține să nu te întrebi te cât de idioate sunt jocurile politice dacă țări ca România sau Bulgaria sunt în UE, iar Croația nu.
M-am întors în țară după un traseu pe care nu am habar de ce l-am ales: Bosnia-Serbia-Bulgaria-România. Aici intervin din nou polițiștii, de data aceasta bosniaci. La ieșirea din Sarajevo am greșit drumul și m-am trezit pe o fâșie de asflat pe post de circumvoluțiune pe creierii unor munți. Pretutindeni păduri și țipenie de om. Asta până într-o localitate uitată de Dumnezeu, dar nu și de legile de circulație.
Radarul polițiștilor m-a luat cu 71 de km/oră, drept pentru care sunt bun de amendă. 50 de Konvertibilnih Maraka (KM), echivalentul a 25 de euro. Cei doi polițiști nu știu boabă de engleză, în afara unui “yes” pe care îl repetă obsesiv. Fac febră la mâini încercând să le explic ce caută “Rumunia” pe acolo (că nu mai văzuseră) și sper din tot sufletul să accepte euro pentru plata amenzii, bani de ai lor nu am avut inspirația să schimb. Tot respectul pentru ei, orice încercare de negociere este tăiată din fașă, unul completează deja un formular.
Cu o strângere de inimă, semnez procesul verbal (putea la fel de bine să scrie ca am omorât un om de 50 de ani și 71 de kg), bucuros totuși că pot să plec mai departe. Da’ de unde. Unul dintre polițiști ia actele, le bagă în torpedoul mașinii de poliție, apoi mă invită să urc. În gât am un nod cât un pepene. Să intru în mașină? Să nu intru? Prin minte îmi zburdă scenarii hollywodiene cu turiști uitați prin beciurile unor secții de poliție de prin lumea a treia, povești cu tâlhari deghizați în oameni al legii precum și alte grozăvii care nu merită să fie amintite. O să vă mire, dar o pată de pe cămașa polițistului, vișinie și țipând a autenticitate, m-a convins că omul chiar e ceea ce pretinde că e. Pun imaginația pe pauză, urc în mașina de poliție, sun copilotul (“unde te duc”, mă întreabă cu voce pierită. “nu știu”, răspund gâtuit) și îi pun în vedere să blocheze ușile mașinii, apoi încep să scotocesc frenetic în minte după cineva pe care sa-l sun să anunț unde sunt și ce fac, nu că aș avea prea mult habar.
Nu mai e nevoie pentru că ajungem la destinație, o bezinărie, unde sunt invitat să schimb bani. Polițistul are grijă să primesc suma corectă, până la ultima moneduță. Plecăm înpoi către mașina mea. Ne apropiem de mașina mea, temerile mi se risipesc. Trecem de mașina mea. “Stop”, aproape că urlu. Polițistul zice calm “yes, yes”. “No, no! Stop!”. El își reia ideea: “yes, yes”. E groasă de acum, drumul trece prin pădure și nici nu vreau să mă gândesc unde duce. Exact când sunt gata să sun în țară să spun că sunt în Bosnia, pe un drum neumblat, într-o mașină cu un presupus polițist (oare aș fi fost crezut?) mi se relevă și destinația: un fel de oficiu poștal, că bancă nu era, la care sunt invitat să plătesc amenda. “Rumunia?”, se miră și funcționarul. “Rumunia”, mă mir și eu cu el.
După amendă, polițistul mă duce la mașină, ne strângem mâinile (eu deja euforic), nu înainte de a mă avertiza că drumul spre Visegrad e unul greu, cu tuneluri înguste (trecusem deja prin unul, cioplit direct în munte, atât de strâmt încât avea loc doar o mașină, și aceea cu oglinzile pliate). Am urmat săgeata primului indicator care părea să mă îndrepte către civilizație. Aș! După vreo câțiva kilometri molcomi am ajuns pe un drum neasfaltat, unul care m-a purtat, preț de aproape un ceas, până în vârful unui munte. Moment în care am sunat în țară. “Auzi, Bosnia are tâlhari? Ce zice MAE despre ea?” Răspunsul, după câteva minute: “Zice că e o țară cu infracționalitate scăzută, dar că e bine ca turiștii să nu se abată de la drumurile principale, încă au răms mine din timpul războiului”. Oooops! Una peste alta, spre seară am ajuns în Serbia, țară despre care știam că e vecină și prietenă. Bine ați venit la școala de corecție a șoferilor! Două sute de kilometri parcurși astfel: limitare la 80 km /h. După 200 de metri, limita de viteză scade la 60 km/h. Ce îmi sunt 60 km/h, ce îmi sunt 50 de km/h. Totuna, dar ce te faci când, și nu îmi spuneți că există vreo explicație logică, panoul arată un 20 în cerc roșu. Buuuun, toți participanții la trafic sunt mostre de corectitudine, te târâi resemnat pe drumurile presărate de gropi, visând la patul tău din București.
Brusc, o intersecție. Ce fac aici, stânga, dreapta? Doar inspirația/instinctul/dorul de mama îți pot dicta direcția, ori, eventual, Steaua Nordului, indicatoare nu se egzistă. Uneori, te opresc polițiștii sârbi. Da, ăia răi care vor să scormonească bagajele, care se miră și sunt gata să te amendeze că tu de ce nu ai steluțele UE pe plăcuța de înmatriculare (explicați-le voi, prin semne, că mașina e din 2006, când România nu intrase în UE!), care te chestionează în limba lor despre faruri, proiectoare, carte verde și Dumnezeu știe ( sau un translator) despre ce altceva. Am traversat Serbia cu cel mai cumplit sentiment de nesiguranță pe care l-am avut vreodată. Ideea de a înnopta pe teritoriul acela, spun ostil fără nici o remușcare, mă îngrozea, în ciuda celor 16 ore de condus.
Mă bucur că totul s-a terminat în momentul în care ajung la vamă, la granița cu Bulgaria. Mai e un metru până la barieră. Vameșul cercetează pașapoartele, talonul, apoi cere “green card”. Am uitat să precizez, circul cu o copie xerox după RCA, originalul fiind pierdut încă dinainte de a ajunge la mine. La ce bun, mai am un metru până în Bulgaria, nu mai accidentez pe nimeni aici, rostesc arătând cu mâna pustiul din vamă. Concediul ăsta am noroc, se pare, de oameni în uniformă cu idei fixe, așa că vameșul repetă “green card”. Copia de pe RCA, oricum fără valoare în Serbia, nu-l satisface. Mi se pare stupid, mă revolt, prietene sârb, în două secunde am trecut în Bulgaria, e aberant să-mi ceri cartea verde. Hârtia asta, îmi forțez eu norocul, a fost bună în Bulgaria, Ungaria, în Croația, în Bosnia. This is Serbia, îmi răspunde. “Norocul” meu că are un prieten care poate veni, chiar dacă e trecut de miezul nopții, să-mi facă o carte verde pentru 120 de euro. Privesc bariera, mi-o imaginez spulberată în mii de fărâme albe și roșii. Mă trezesc la realitate și îmi testez coeficientul de fraier, iese pe la jumătatea scalei. Lasă, aștept până dimineață șI poate obțin un preț mai bun. Cum vrei, zice, dar dacă te răzgândești… Mă răzgândesc repede, sunt obosit, cu nervii praștie, vreau doar să părăsesc o dată țara asta.
Reluăm negocierile, vameșul se poartă de parcă ar fi în joc soarta Kosovo. Greu, foarte greu, ajungem la un acord. Urmează să-i dau șpagă. Dar cum? Cu excepția polițiștilor bulgari, iar cu ei era simplu, nu trebuia să te ferești în nici un fel, nu am mai făcut asta până acum. Îmi vine geniala idee să strecor în acte 50 de euro, adică de 5 ori mai mult decât costul unei asigurări. I le dau iarăși la control, el stinge lumina, ia banii, apoi ridică bariera și îmi face semn să trec, nu înainte de a da din cap dezaprobator, semn că tocmai mi-a făcut o mare favoare. Îi zâmbesc, gândindu-mă la Mutu și la preliminariile Campionatului Mondial. Vameșul bulgar care mă întâmpină, școlit doi ani la Craiova, îmi spune, fără să abuzeze de perfectul simplu, că așa sunt polițiștii sârbii, când văd număr de România sau Bulgaria se transformă în cei mai scârboși oameni de pe pământ . Nu mă mai interesează, mai sunt puțini kilometri până la Vidin, apoi Calafat, Craiova șI București. Mutule, Goe, uracați-i pe garduri când îi prindeți! Eu voi fi
tribune.
PS
Mai am o parte de povestit, românească, dar asta data viitoare. Nu mai spun când, căci văd că nu prea îmi pot respecta promisiunile legate de blog.