Sever si pasnic: Sever Voinescu. Un interviu (lung)

Am asezat in fata lui Sever Voinescu mai multe cuvinte. A iesit ceva cu adevarat savuros.
Asadar:
Jurnalistule!
N-ai nimerit-o. Mai toată lumea s-a referit la mine ca la “jurnalistul care intră în politică”. Totuși, eu nu am fost niciodată jurnalist. Am fost comentator politic, invitat al “Cotidianului”. Nu oricine scrie la ziar este jurnalist - asta ar trebui să știe, în primul rînd, jurnaliștii. Să fiu mai precis: jurnalismul este o meserie cu regulile ei stricte. De pildă, jurnalistul este ținut de regula celor trei surse de informație, jurnalistul trebuie să se supună principiului “auditur et altera pars”, jurnalistul trebuie să redea echilibrat (inclusiv în privința spațiului alocat) toate punctele de vedere implicate în situația pe care o descrie etc. Textele livrate de comentatori nu trebuie să se supună nici uneia dintre aceste reguli. Ele sînt texte de opinie, de interpretare personală a evenimentului. Sigur că trebuie să fie argumentate, persuasive dacă se poate, dar nu trebuie să cuprindă, de pildă, și punctul de vedere al celui care este, eventual, criticat. Asta e diferența dintre comentariu (căruia i se zice abuziv “editorial”, căci editorialul exprimă punctul de vedere al conducerii ziarului, direcția ziarului și nu punctul de vedere al comentatorului invitat) și produsul jurnalistic, fie el știre, informație, anchetă sau ce-o fi. Scriem împreună la același ziar, dar ceea ce produce comentatorul este cu totul altceva decît ceea ce produce jurnalistul. Vorba dlui Tolontan, unul dintre cei care a înțeles imediat și precis despre ce e vorba, jurnalismul nu este nici superior, nici inferior analizei/comentariului politic - este, pur și simplu, altceva. În context, intrarea mea în politică a fost comentată în fel și chip. Au fost unii care au spus că decizia mea decredibilizează întreaga breaslă a jurnaliștilor. Nu pot să cred așa ceva. Alții au spus că mi-am creeat o oarecare notorietate păcălind oamenii că sînt imparțial și independent, iar acum fructific, partizan, această notorietate. Rar am auzit o prostie mai mare. Întîi că toate textele mele politice emit o opinie clară - nu cred că există cineva care m-a citit vreodată să nu știe precis că nu sînt și nu pretind să fiu imparțial. Am și scris la un moment dat texte care chiar argumentau ideea că nu cred în imparțialitate cînd vine vorba despre comentariu politic. Am preferințe, opțiuni, dezamăgiri, speranțe, frustrări - ca oricare altul care privește cu interes scena politică. Pe parcursul ultimilor ani de pubicistică, am fost virulent atacat tocmai pentru că nu eram imparțial, iar acum mi se spune că notorietatea mea, cîtă e, se datorează impresiei indusă de mine cititorilor că aș fi imparțial. Nu mai înțeleg nimic.Dar cel mai mult m-au iritat comentariile moraliste venite din partea unor personaje putrede pur și simplu. Oameni care au pierdut procese de calomnie pentru că au publicat în ziarele lor minciuni - cu alte cuvinte, mincinoși cu patalama de la judecător - oameni care au pierdut procese pentru că au insultat grav persoane în publicistica lor, foști turnători dovediți ai Securității, personaje cu renume sinistru în breaslă, m-au răstignit cu intransigența lor etică.  Nu mai spun că unii dintre ei par a fi direct interesați în cursa electorală din Prahova. Totuși, gestul meu a generat exact reacțiile pe care le așteptam. Cei despre care am fost sigur că mă vor înjura, au făcut-o. Nu-mi pare rău deloc, pentru nici unul. Cei despre care am fost sigur că mă vor spirijini, au făcut-o. Fără nici o dezertare. Sînt fericit, pentru că tocmai persoanele la a căror părere țin cel mai mult, au fost alături de mine. Mai mult, am avut și o surpriză plăcută. Una singură, dar foarte plăcută. Cineva care aparține, în mod obișnuit, taberei înjurătorilor mei a avut o opinie decentă și elegantă față de intrarea mea în politică. Dacă încep viața politică așa, cu o supriză plăcută, mă socotesc sub o zodie bună. Oricum, reacțiile vehemente generate de intrarea mea în politică au prea puțin de-a face cu persoana mea neînsemnată. Eu le consider strigăte de furie sau de speranță, după caz, produse de faptul că cercul politicienilor falimentari se sparge prin apariția în arenă a unora veniți de pe margine care își cer dreptul democratic de a participa la gestionarea binelui comun. În plus, furia sau bucuria este născută și de faptul că operațiunea de izolare a PDL o fi reușit, temporar, în Parlament, dar pare că a eșuat în privința opiniei publice.
Ploiesti!
Orașul meu. La Ploiești m-am născut, am copilărit, am mers la școli, am avut primul serviciu, pentru că imediat după terminarea facultății, în 1992, am devenit avocat stagiar în baroul ploieștean, unde am funcționat vreo trei ani. Părinții mei, pe care îi vizitez cu regularitate, locuiesc încă la Ploiești, în cartierul care a fost martorul creșterii mele în viață. Voi candida chiar în colegiul care cuprinde cartierul meu și al părinților mei, în zona de Sud a orașului. Sînt ploieștean pur sînge. Printre polieșteni m-am născut, ca ploieștenii trăiesc. Așa mă consider, așa m-am considerat mereu. Am un cult pentru Caragiale și pentru Nichita Stănescu, cei mai rafinați exponenți ai spiritului locului! Dintre marii oameni de stat ai României, puțini îmi stîrnesc adminrație mai mare decît Take Ionescu. Așadar, la Ploiești, lîngă Gara de Sud, am văzut lumina zilei, am învățat să citesc și să scriu, am sărutat întîia oară o fată, a debutat CV-ul meu profesional, prin urmare găsesc că e obligatoriu, dacă m-am hotărît să fac politică, de acolo să încep. La un moment dat, au fost discuții să candidez la București, dar nu mă simțeam foarte confortabil. Cînd a sosit propunerea organizației PDL Prahova, am acceptat imediat. Nu pot să încerc să contribui la schimbarea României așa cum aș vrea, decît dacă ploieștenii mei mă susțin. Dacă obțin votul lor, totul devine posibil. Dacă sînt în stare să-i conving pe ei, atunci pot convinge pe oricine. Dacă ei îmi validează opțiunile și intențiile, atunci știu că sînt pe un drum politic solid. Am planuri politice mari, dar fără ploieștenii mei, nu le voi putea îndeplini niciodată. Iar dacă ploieștenii mă vor vota, să fie siguri că voi duce în Parlament spiritul locului. Acest spirit ploieștean a fost mereu combustibilul vieții mele.
Dilematicule!
Aici ai nimerit-o. Așa este! Scriu la “Dilema” în fiecare săptămînă, fără întrerupere, de 13 ani. Nu voi părăsi “Dilema” orice-ar fi. Este cel mai frumos lucru din viața mea intelectuală. “Dilema” este un fel de mic paradis în această Românie obositoare, stridentă și nepotrivit așezată în ea însăși. Duc cu mine, în politică, spiritul dilematic. Da, am dubiile mele, dar spiritul dilematic nu te oprește să crezi, să speri, să te implici. Spiritul dilematic stabilește, doar, limitele sănătoase al dăruirii. Și, crede-mă, le cunosc bine. Am învățat lecția eșecurilor istorice ale celor care s-au dăruit orbește, fără limite: generația interbelică, alunecată în fanatism legionar și generația imediat postbelică, alunecată în fanatism comunist. Sigur că printre ei au fost și spirite lucide, dilematice “avant la lettre”, dacă vrei. Dar eșecul politic și, mai adînc, moral al acelor generații - împlinite, poate, cultural și artistic - rămîne evident și este o lecție vie pentru cineva ca mine. Cred foarte mult în calea de mijloc, care nu e o cale a compromisului, așa cum s-ar crede, ci o cale a echilibrului, a bunului simț, a caracterului. Pînă la urmă, așa înțeleg eu spiritul dilematic. În plus, este un spirit bine și obligatoriu garnisit cu umor. La “Dilema” există un cult pentru Caragiale, pe care dilematicii îl numesc “Patronul” de cîte ori se referă la el în discuțiile din redacție. Caragiale - literatura lui și nu neapărat persoana lui - distinge cel mai bine ceea ce e sănătos de ceea ce e bolnav în ființa românească. Dacă voi reuși ca politician, voi trage mereu cu ochiul spre literatura lui Caragiale, căci el este cel mai mare profesor de România.
Geoana?!
Am scris mult despre Mircea Geoană în ultimii ani pentru că îl cunosc destul de bine și ascensiunea lui mi s-a părut simptomatică pentru multe boli de care suferă România de azi. Cum de e posibil ca un asemenea mediocru, un mim perfect, o formă goală gata să se umple cu orice, o personalitate de consistența umbrei să facă o asemenea carieră politică? Îmi veți spune că e treaba pesedeilor - în fond, ei l-au tot ales să le fie președinte, să fie sănătoși cu el în frunte! Dar este ceva încă și mai tulburător decît lipsa lui de calități. Hai să admitem că au fost mulți cei păcăliți de agilitatea lui voioasă și gureșă la un moment dat, căci lumea românească post-comunistă funcționează după o axiologie vraiște. Dar șirul interminabil de eșecuri politice pe care le-a bifat în scurta lui viață politică, chiar nu spune nimic nimănui? Într-o lume normală, cineva ca Mircea Geonă nu exista ca lider al celui mai mare partid de opoziție, fost ministru de externe (glorios, cred fanii lui) etc.  Este exemplul cel mai flagrant de fals în viața publică românească. Una dintre marile probleme ale României - nu de ieri, de azi, ci de foarte multă vreme, dar astăzi, parcă, mai pregnantă ca oricînd - este că acceptă drept adevărate false competențe. Unora, Mircea Geoană li se pare un diplomat foarte bun. Este relativ greu de identificat, în lunga sa carieră diplomatică de vîrf, ceva benefic legat de numele său. Să nu-mi spui că el a băgat România în NATO și-n UE, că rîd și nu mai pot să te iau în serios! Uite, chiar și acest fapt, că spune peste tot cu emfază că el a băgat România în NATO și-n UE dovedește ceva despre cît de bun diplomat este. Oricum, ca om politic, cred, există deja o părere cvasiunanimă că este catastrofal. Se evocă peste tot eticheta amuzantă dar cît de adevărată pe care i-a aplicat-o creatorul lui. Oamenii ar trebui să priceapă că un om care are comportamentul politic al lui Mircea Geaonă nu are cum să fie un diplomat bun. Lucrurile se leagă, căci vorbim despre un același set de însușiri etice și dexterități intelectuale care servesc ambele exprimări. Nu poți fi “prostănac” ca om politic și inteligent ca diplomat. Nu poți fi un yo-yo care spune azi una, mîine alta cu lejeritatea cu care bei un pahar cu apă și să fii un diplomat redutabil. Practica politică în context democratic are însușiri revelatoare. Cît timp nu faci politică, mai poți păcăli, mai poți juca bine roluri care nu sînt ale tale, mai poți ascunde găurile interioare. Dar, o dată intrat în politică, se vede imediat cine ești și cîte parale faci. Lumina sub care te așează angajarea politică este necruțătoare și, de cele mai multe ori, arată adevăruri dure pe care le vede imediat toată lumea.Așadar, deși mulți cred că am ceva personal cu Mircea Geoană spun, sincer, că nu e deloc așa. Nu mă interesează deloc persoana sa, dar mă îngrijorează tipul de om politic pe care îl exprimă: o ambiție colosală, cuplată cu lipsa de calități intelectuale și etice în contextul unui sistem politic prea permisiv. Mircea Geoană este exemplul perfect al eșecului sistemului nostru politic de a produce și promova oameni valoroși, responsabili, cu coloană vertebrală. Și mă interesează numai din această perspectivă.
Plesu?
Un om providențial pentru destinul meu. Am învățat enorm de la dl Andrei Pleșu și nu mă opresc să învăț. Nu neapărat în sens academic, pentru că preocupările noastre intelectuale nu sînt foarte apropiate. Și pe mine mă interesează religiile, dar nu ca obiect principal de studiu, după cum și pe domnia sa îl interesează politica, mai ales politica externă și relațiile internaționale, dar nu cu titlu primordial. De la dl Andrei Pleșu am învățat cîteva lucruri esențiale care nu m-au lăsat să-mi pierd mințile și sufletul în momente de grele încercări. Cînd mi-a fost greu, mi-a adus aminte de rolul salvator al zîmbetului, cînd am fost excesiv și prea îndelung frivol, mi-a adus aminte de rolul salvator al seriozității și temeiniciei. Pe parcursul anilor, dl Andrei Pleșu mi-a spus despre mine însumi atîtea lucruri - și bune și rele, evident - încît pot spune că am clădit și manevrat în viață în ultimii ani după aceste repere. În plus, încrederea pe care mi-a arătat-o întotdeauna a contat enorm. Dl Pleșu mi-a spus adesea că, la un moment dat, trebuie să fac politică. Admir total scrisul său, alături de foarte mulți cititori. Pentru generația mea de cititori, a căror copilărie în ale lecturii a fost determinată de poezia lui Nichita Stănescu, Andrei Pleșu este autorul care a reușit să valorifice cel mai bine potențialul minunat al limbii române. Cărțile domniei sale sînt preferatele mele. Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la apariția cărții “Minima moralia”, una dintre cele mai influente cărți de etică în peisajul nostru cultural cam sărac în reflecție morală. Ar merita o dezbatere intelectuală de anvergură. “Minima moralia - 30 de ani de la apariție”. Poate o faceți voi, la Cotidianul. Eu revin cu oarecare regularitate la “Minima moralia”, dar și la “Jurnalul de la Tescani”, la “Limba păsărilor” sau la “Pitoresc și melancolie” (pe care prefer să o citesc nu ca pe o carte de estetică, ci ca pe o carte de etică).
Basescu!
Un om politic care m-a convins așa cum nici un alt om politic nu m-a convins înainte. Mircea Dinescu a spus acum vreo doi ani, deja, că principalul adversar al lui Traian Băsescu este Traian Băsescu. Nu sînt, evident, de acord cu stilistica lui Traian Băsescu. Am dubii și în privința eficienței sale ca om de stat. Dar, ca om politic, este redutabil. Și, ceea ce mi se pare important, asumă obiective clare, cu care consonez total. Lupta cu corupția, decomunizarea și modernizarea instituțională a României sînt scopurile lui supreme și, în privința asta, sînt alături de el. Știu că multă lume - probabil, din ce în ce mai multă - nu îl mai văd atașat acestor scopuri. Eu, încă, îl simt bine plasat în raport cu aceste deziderate, care, repet, sînt și ale mele.  Campania mediatică dezlănțuită împotriva lui de trusturi întregi de presă de atîta timp și cu atîta virulență, a adăugat riduri pe chipul său public. Se erodează, firesc.  Face greșeli de “public relations” care contribuie, de asemenea, la această erodare. Mă întreb și eu, uneori, dacă nu cumva contestatarii lui au dreptate cînd îi reproșează atîtea. Dar văd bine cine sînt acești contestatari, cine sînt cei care au dus campania pentru demiterea lui, cine sînt cei care l-au izolat, cine sînt cei i-au declarat război și nu mă pot abține să nu văd și traseul celor care l-au “trădat”. Ei bine, nu pot cînta aceeași muzică împreună cu Geoană, Voiculescu, Năstase, Vadim (cît e de penibil acum “tribunul” - se vede sub prag, izolat, și caută prietenia lui Băsescu după ce a făcut circul acela scîrbos la ședința parlamentară dedicată condamnării comunismului, jignindu-l îngrozitor!) etc. Simt o incompatibilitate de esență cu acești oameni. Recent, la o emisiune tv, mi s-a spus că nu e bine să afirm public asemenea incompatibilități, pentru că asta ar adăuga la polarizarea paralizantă a politicii noastre. Nu am apucat să răspund pe îndelete, pentru că discuția din emisiune a luat-o spre alte direcții, cum se întîmplă adesea. După mine, una dintre marile probleme ale parlamentarismului nostru este lipsa de claritate morală, este eterna disponibilitate a tuturor spre combinații cu oricine, sub acoperirea onorabilă a necesității căutării compromisului într-o democrație. Acțiunea onorabilă și civilizată de a negocia acoperă, de fapt, prostituția cea mai promiscuă. Adesea, Parlamentul arată ca un bordel, în care cu cît ești mai disponibil spre cuplaje, cu atît ești mai căutat și mai valabil. Eu nu cred că asta e politica. Politica presupune, desigur, dialog cu oricine, dar presupune și limite peste care nu poți trece decît cu riscul de a cădea inexorabil. Nu te poți cupla cu Vadim sau Voiculescu, dacă ești un om politic responsabil. Mai ales că, e limpede, nici electoraul nu-i preferă. Dacă am lăsa democrația directă, pură, să lucreze, partidele lui Voiculescu și Vadim ar fi în afara Parlamentului, așa cum merită. Doar artificiile politicienilor dispuși, cum spuneam, la orice cu oricine, le țin în viață.
Simfonia?
O formă muzicală apărută prin secolul al XVIII-lea, odată cu apusul barocului și epuizată, cred, de Shostakovici vreo două secole mai tîrziu. Compozițional, se consumă de la Haydn, Mozart și Beethoven - prima linie de mari simfoniști - la Mahler și Șostakovici - ultimii doi mari ai acestei stirpe. Este interesant de văzut că meșteșugul compoziției simfonice apare odată cu izbucnirea naționalismului politic în Europa și dispare în vremea în care se vorbește, pentru prima oară în mod serios și cu bune șanse de realizare, despre o Europă unită. Simfonia a însoțit epoca de glorie a statelor națiune. Poate fi doar o speculație, dar eu cred în corespondența dintre formele de expersie artistică și gîndirea politică. Undeva în adînc, toate se leagă. Iar politica are enorm de învățat de la muzică. Lecțiile supreme despre armonie, ritm și contrapunct - toate cu maximă relevanță pentru politică - se iau din muzică.
Zeani
Este una dintre cele mai frumoase voci care au cîntat pe lumea asta. În particular, este și o prietenă foarte dragă. O mare artistă. Și unul dintre oamenii cei mai lucizi oameni pe care i-am întîlnit vreodată. Are o capacitate extraordinară de a cunoaște și înțelege oamenii. De aceea este și acum, la o vîrstă respectabilă, unul dintre cei mai cătați profesori de canto ai Americii. Obișnuiam să o vizitez în fiecare vară, anul acesta nu m-am mai dus pentru că vara ei este mai aglomerată decît de obicei, ca și a mea. Avem de cîțiva ani un proiect comun: o carte de convorbiri. O tot pritocim. Sper să apară în această toamnă. O respect enorm, pentru că a reușit, ca artist și ca om, să se realizeze la cel mai înalt nivel posibil împotriva foarte multor opreliști și probleme. Virginia Zeani este una dintre cele mai curajoase persoane pe care le-am întîlnit vreodată. Este un caz în care forța talentului pus la lucru a învins. O asemenea biografie te face să crezi că totul e normal pe lumea asta, că cei care trebuie să fie sus sînt sus, iar cei care trebuie să fie jos, sînt jos. Nimic mai tonic pentru lumea românească de azi!
NATO?
Sînt un transatlantic convins. Pentru civilizația noastră există o singură șansă ca să putem supraviețui decent provocărilor acestui secol: o comunitate euro-atlantică cît mai integrată. Am, în general, o părere proastă despre liderii politici actuali de pe cele două maluri ale Atlanticului. Cei mai mulți nu au viziune istorică și nu simt încotro se îndreptă lucrurile. Condoleezza Rice, mi se pare, a spus odată că secretul în politică este să simți încotro o ia istoria și să dai evenimentelor un brînci discret în acea direcție. Un crez conservator, cu care sînt de acord. Din această perspectivă, deplîng viziunea distorsionată și simțul istoric anemic pe care mi se pare că îl au cei mai mulți dintre liderii politici occidentali. Ei toți par produse de laborator politic, fabricați după rețetă, rezultatul sforțărilor birocrației și nu al națiunilor pe care ajung să le conducă. Europocentrismul este o prostie, după cum este și aroganța Americii. Sarkozy mi se pare unul dintre puținii lideri occidentali care înțelege bine rostul adînc al parteneriatului transatlantic. În opinia mea, NATO trebuie să evolueze global, să fie capabil să asigure securitatea oriunde în lume sînt atacate interesele membrilor săi, fără inhibiții. În acest sens, în loc să continue să se lărgească fără relevanță, cu țări europene marginale doar de dragul de a raporta victorii politice, mai bine s-ar concentra pe parteneriate solide, consistente, cu alte mari puteri democratice ale lumii  (Japonia, Australia, Coreea de Sud, poate Israel) pentru a juca rol de factor de securitate globală. Acum, NATO este în fața celei mai serioase provocări din istoria sa - după mine, o provocare mai serioasă decît tot ce i-a fost dat să trăiască în Războiul Rece - :  războiul din Afganistan. Și se poate termina prost din cauza unor lideri politici care văd lumea prin ochelarii de cal ai unui nou bolșevism.
Chicago?
Un oraș superb, în care mă simt ca acasă. Am fost consul general la Chicago vreme de 3 ani și 7 luni. Persistă, în anumite medii, informații neadevărate despre acest episod. Am fost numit în această funcție de Mugur Isărescu, pe cînd era prim ministru, iar ministru de externe era Petre Roman. Guvernarea CDR.  Am fost revocat din această funcție de Adrian Năstase, pe cînd ministru de externe era Mircea Geoană. Nu am protestat în nici un fel. Am revenit imediat acasă, fără nici o obstrucție, deși la MAE se practică, în asemenea cazuri, procese și autoflagelări penibile. Eu sînt de părere că numirea oamenilor în anumite funcții (cea de consul general, printre ele) este atributul exclusiv al primului-ministru. Vrea să te schimbe, te schimbă. Aceasta nu este o funcție diplomatică în care te bucuri de stabilitate. În ceea ce mă privește, am văzut demiterea mea ca pe o manifestare firească a incompatibilității guvernului cu mine. Așa și era. Nu aveam nici cel mai mic motiv să protestez. Am răspuns deciziei de înlocuire cu demisia din Minister. Am făcut-o pentru că nu-mi puteam imagina cum aș fi putut funcționa în centrala Ministerului condus de Geoană. Am decis, atunci, să intru imediat în presă și să scriu împotriva regimului Năstase, care sugrumase efectiv România.  Asta am și făcut. Închid paranteza aceasta și revin la Chicago. Merg acolo cel puțin o dată pe an și mă bucur de atîția prieteni care mă înconjoară cu căldură. Este un oraș despre care știu foarte multe și despre care aș fi gata să vorbesc nesfîrșit. Este un mare oraș al planetei, cu o vibrație interioară cuceritoare. Nu știu de ce, două nume îmi vin în minte cînd vorbesc despre Chicago: Saul Bellow și Daniel Barenboim. Amîndoi, bine legați de Chicago. Amîndoi, adevărați idoli pentru mine.
Geoana?!
Iar? Numele ăsta se ține ca rîia de mine...
PS. Dimineata, cind am pus aceasta postare, am uitat sa dau un link la un alt interviu cu Sever Voinescu. Eugen Istodor e cel care i l-a luat. Il puteti citi aici! E si despre PNG, si despre parcarile Dalli :)