Am tot scris și vorbit zilele astea despre capacitatea de adaptare la situații de rahat a vocilor care emiteau de obicei numai democrație și anticomunism. Mai zic una, iar apoi chiar mă potolesc. M-am plictisit eu de rușinea lor și tachineriile mele, d-apoi voi.
Se tot vorbește de o posibilă reapropiere PD-L și PNL - serios vorbind, scenariu mai mult SF. Dar îl putem folosi în scopuri moralizatoare. Dacă s-ar întîmpla, ce ar mai scrie toți cei care zilele astea au început să-i dea cu Patriciu și criza, motivele pentru care s-a făurit alianța? Ar fi în stare s-o dea
Am tot scris și vorbit zilele astea despre capacitatea de adaptare la situații de rahat a vocilor care emiteau de obicei numai democrație și anticomunism. Mai zic una, iar apoi chiar mă potolesc. M-am plictisit eu de rușinea lor și tachineriile mele, d-apoi voi.
Se tot vorbește de o posibilă reapropiere PD-L și PNL - serios vorbind, scenariu mai mult SF. Dar îl putem folosi în scopuri moralizatoare. Dacă s-ar întîmpla, ce ar mai scrie toți cei care zilele astea au început să-i dea cu Patriciu și criza, motivele pentru care s-a făurit alianța? Ar fi în stare s-o dea iar la întors.
Atîtea spirite "libere" cu așa potențial de justificare ar merita un regim mai complicat, poate chiar unul totalitar. Cred că și pe ăla l-ar înțelege. Pentru că totalitarismul are și el RAȚIUNEA lui, nu? e un compromis rațional pentru o situație excepțională, nu?
Tot criticîndu-i pe intelectualii lui Băsescu, m-am trezit în situația penibilă de a fi un IDEALIST. Dacă ai măcar niște limite în atitudine și o reținere critică normală, te numești idealist. Nu, n-am naivități cretine, dar societatea democratică, aia cu care au tot umblat în gură intelectualii lui pește, e formată din "idealisme" imbecile precum egalitate de șanse, în dreptul la protest și liberă exprimare și alte bălării iraționale. În ele cred.
Cărtărescu!
E a nu știu cîta oară cînd acest om NU mă dezamăgește:
Privind eșichierul politic am fost de multe ori revoltat și câteodată amuzat. Rareori mi s-a-ntâmplat să fiu cuprins de această senzație de scârbă fără limite, de acest sentiment că s-au depășit toate limitele admisibile, pe care le am acum. Mi se spune că, iată, dăm un semnal Europei (de la care, nu-i așa, totul depandă) că două mari partide au trecut peste adversități și-și dau acum mâna pentru țară. Se vorbește despre un nou consens național, despre un nou pact pentru România. S-a adus în fruntea noului guvern un specialist în finanțe, ca simbol, vezi-Doamne, al luptei anticriză. Toate aceste fraze lustruite acoperă cea mai grețoasă realitate din ultimii cincisprezece ani: aceea că avem iarăși un parlament și o guvernare care ne reprezintă deplin. Ne-am amăgit între timp să ne punem bruma de speranță într-un partid sau în altul, într-un om politic sau altul, să ne gândim la legalitate, democrație, civilizație. Ne-am întors însă, iată, la majoritatea lăbărțată de odinioară, la cele șaptezeci de procente de oameni fără conștiință, de infractori dovediți, de oportuniști, de incompetenți, de acumulatori vulgari de capital, de vânători de sinecure și de clănțăi fără rușine care sunt oglinda fidelă a ceea ce suntem noi cu adevărat. (evz.ro)
Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca