Sorin Antohi si Securitatea. A doua confesiune

(am scris de mai multe ori pe acest blog despre Sorin Antohi. recent, de doua ori. in nici una din aceste doua dati nu am pomenit nimic despre ceea ce as numi "a doua confesiune a lui Sorin Antohi" cu privire la colaborarea sa cu Securitatea. 
semnalez acest text acum. pentru mine, e obligatoriu sa o fac.  
el a aparut in numarul din luna noiembrie a anului in revista Timpul si poate fi accesat la acest link.
le multumesc si le ramin indatorat colegilor ieseni pentru acordarea permisiunii de a reproduce acest text.) 
Din nou despre raporturile mele cu Securitatea
Sorin Antohi          
În după-amiaza zilei de 4 septembrie 2006, prin e-mail și DHL, am expediat pe adresele mai multor persoane, începînd cu cele direct vizate, un text de 32 de pagini intitulat „Poliție politică sau Turnat—turnător turnat—turnat”) scris pe 2-4 septembrie pe baza unui prim lot de documente primit pe 21 august de la CNSAS, însoțit de o evocare de circa patru pagini scrisă pe 9 iunie 2003 și deja publicată (mai puțin paragraful introductiv) în revista Timpul (iunie 2003, p. 2). Prima scriere era destinată unui volum colectiv pe care îl inițiasem împreună cu Călin-Andrei Mihăilescu: acesta îmi trimisese o nostalgic-ironică evocare a vieții cotidiene în comunism care circula anonim pe Internet, „Inventarul unei lumi apuse”, iar eu avusesem ideea de a face un volum colectiv cu structură de fals dicționar. Din păcate, contribuția mea la pregătirea cărții s-a oprit în acea fază, din motive de agendă supraîncărcată și sănătate șubredă. Călin-Andrei Mihăilescu avea să realizeze singur proiectul, incluzînd cu acordul meu și o versiune revăzută de el, pe care a intitulat-o „Poliție politică: Cele două fețe ale turnătoriei” -- v. Cum era? Cam așa... Amintiri din anii comunismului (românesc), București, Curtea Veche, 2006, pp. 138-146. Liviu Antonesei, care reacționează instantaneu la toate mesajele poștei electronice, indiferent de zi și oră, mi-a sugerat imediat după primirea textului complet abia încheiat să nu-l amîn pînă la apariția volumului, ci să-l public rapid în Cotidianul, prin intermediul lui Cristian Pătrășconiu. I-am urmat sfatul, astfel că ediția electronică a ziarului amintit includea deja pe 4 septembrie prima parte a confesiunii mele (circa o pagină și jumătate, inserată și în ediția tipărită de pe 5), adăugînd abia a doua zi continuarea și pretinzînd, cu siguranță din rațiuni comerciale, că textul fusese destinat de la bun început gazetei. Judecînd după majoritatea numeroaselor reacții din presa scrisă (consultată de mine exclusiv în varianta online) și de pe diversele forumuri Internet, continuarea nu pare să fi fost citită. Oricum, a fost aproape unanim ignorată ori răstălmăcită. Astfel, am devenit peste noapte (literalmente!) unul din simbolurile „pactului cu diavolul”. Retrospectiv, se poate constata că povestea colaborării mele cu Securitatea (așa cum a fost citită, nu așa cum a fost scrisă) a constituit unul din vîrfurile imprevizibilei  preocupări naționale „prin sondaj” pentru trecutul recent, prilejuind – pe lîngă cîteva judicioase nuanțări, distanțări și condamnări – diatribe, tirade ale unora dintre moraliștii și inchizitorii de serviciu ai națiunii, insulte proferate mai cu seamă în jungla discursivă a anonimatului cibernetic. Dincolo de șocul dezvăluirii și de substanța ei, dincolo de atmosfera brusc rigoristă a verii și toamnei 2006, dincolo de amalgamarea mea în controversele și reglările de conturi politico-ideologico-mediatice pe tema condamnării oficiale a comunismului, dincolo de cutuma românească a lecturii incompetente, părtinitoare și resentimentare, intensitatea reacției publice și persistența ei într-o sferă publică altminteri amnezică, istovită de scandaluri scurte și saturată de cultura calomniei, au și alte explicații, legate atît de cazul meu, cît și de funcționarea specifică, acum și aici, a unor eterne mecanisme ale violenței simbolice, de la simpla invidie și alte „dureri înăbușite” în sfîrșit exprimabile și pînă la ostracizare. Noi documente de arhivă: cererea și oferta          Așa cum promiteam în septembrie 2006, revin acum la chestiunea raporturilor mele cu Securitatea, deoarece am intrat recent în posesia unor noi documente din arhivele CNSAS. Redeschid discuția, promițînd și intervenții viitoare, după vreo paisprezece luni de tăcere penitentă ca intelectual public. Singurele excepții au fost două lungi interviuri, unul preponderent pe teme profesionale, în limba engleză, acordat fostului meu student maghiar Ferenc Laczo cu mult înainte de postarea unei versiuni revăzute pe Internet, celălalt, în limba română, plecînd de la tema lustrației pentru a se concentra pe experiența mea, acordat jurnalistei germane Annett Mueller pentru o emisiune a postului public ARD-- unele extrase au apărut în ziarul Allgemeine Deutsche Zeitung din România. Pe plan profesional, după o schimbare majoră de parcurs a cărei cauză și a cărei responsabilitate mi se pot imputa fără replică, am rămas activ aproape exclusiv în mediul internațional, unde competențele mele academice au fost umbrite, dar nu negate (ca în anumite cercuri românești), în urma stupidei mele minciuni cu privire la doctorat. Revelarea acestei absurde pagini din biografia mea, indiferent de motivațiile celor care au inspirat și făcut dezvăluirea, pe fondul discuțiilor despre colaborarea mea cu Securitatea și ascunderea ei prelungită, a fost justă, a corectat o aberație, m-a obligat la o autoscopie nemiloasă, și ea mult amînată, precum și la o regîndire a întregii mele strategii existențiale. Asemenea „praguri” și „cumpene” fac parte din acel tip de trecut pe care Paul Ricoeur îl numea „trecutul care nu trece”. Dar tocmai fiindcă vinovatul e condamndat imprescriptibil la o situație de „coabitare” a conștiinței de sine cu memoria culpei morale (o memorie individuală care supraviețuiește – la vinovatul capabil de a-și reface ordinea morală, dar și la acela care încearcă asta sincer și eșuează, rămînînd într-o bolgie spirituală -- pînă și iertării, amnistiei, uitării publice), el trebuie să încerce (re)întemeierea unei distincții între cele două. O (re)întemeiere dificilă pînă la traumă și depresie, îndelungată și cu rezultat nesigur, dar fără de care coerența sinelui explodează.             Pe 1 septembrie 2006, printr-o scrisoare către președintele de atunci al CNSAS, Claudiu Secașiu, am solicitat „(a) consultarea dosarelor și altor materiale privitoare la persoana mea aflate în posesia CNSAS, acum și în viitor; (b) eliberarea unui set complet de copii după aceste înscrisuri; (c) aflarea identității agenților și colaboratorilor Securității care au contribuit la dosarele ce mă privesc”. După aproximativ un an, pe 20 septembrie 2007, CNSAS mi-a răspuns: „vă aducem la cunoștință că, potrivit solicitării dumneavoastră, s-au copiat 1.685 de pagini”. Am ridicat de la CNSAS pe 12 octombrie patru plicuri mari numerotate de la 1 la 4 și purtînd numele meu pe cotor, conținînd fotocopiile menționate. Parcurgîndu-le rapid (unele se repetă, altele sînt fotocopii format A3 ale unor pagini din revistele studențești ieșene Dialog și Opinia studențească, cîteva cu notații manuscrise ale lui Luca Pițu, respectiv Dan Petrescu), am observat cu stupoare că în plicul nr. 1 (343 pp.) nu se găseau hîrtii referitoare la mine, ci două dosare de urmărire informativă (D.U.I.) ale lui Luca Pițu, respectiv Alexandru Călinescu, din anii ’70, cînd eu nu-i cunoșteam. Celelalte trei plicuri, care acoperă selectiv perioada ianuarie 1980-februarie 1987 și puteau în principiu să-mi documenteze afirmațiile pro domo din primul text confesiv, susținute pînă acum în special de raportul Securității către Comitetul  Județean Iași al PCR din 27 decembrie 1988 (inserat în confesiunea din septembrie 2006), conțin tot fotocopii din dosarele altora. Unele nu mă privesc nici măcar tangențial ori implicit. Multe reproduc originale irelevante, cum ar fi declarațiile vamale ce însoțeau pachete de alimente primite din străinătate. Altele sînt extrase transcrise de Securitate din scrisorile schimbate de diverse persoane, unele complet necunoscute mie, ceea ce reprezintă o punere în abis a practicii Securității de violare a secretului corespondenței. Pentru a nu adăuga un nivel suplime
ntar de indiscreție, am „scanat” plicurile 2-4 (după ce am pus deoparte plicul 1 fără să-l răsfoiesc), în căutarea referințelor la mine, ajutat de obiceiul Securității de a scrie cu majuscule numele proprii, numele conspirative, denumirile de instituții, titlurile de cărți și reviste etc.Alte cîteva observații generaleRecenta discuție publică despre soarta rezervată corespondenței private ajunse la CNSAS se cere tranșată rapid în sensul protejării dreptului la imagine al persoanelor vii sau moarte. În aceeași „logică” în care corespondența altora a ajuns la mine, am găsit extrase din corespondența mea în plicurile 2-4. Judecînd și după feluritele dezvăluiri „controlate” și după cazurile de șantaj cu toate tipurile de documente de arhivă, neglijențele CNSAS pot avea și consecințe care trec de sfera privată. Dar și aceasta se cuvine garantată, cu atît mai mult cu cît ambiguitățile distincției public-privat (o distincție aproape imposibilă în tiranii) sînt un vast spațiu de dispută și manevră pentru arhiviști, istorici și memorians („memoriologi”, să le spunem: activiști și studioși diletanți ai istoriei ca memorie). Capitalul simbolic, mandatul moral și rolul de tribunal retrospectiv ale CNSAS reclamă totuși un minim de profesionalism. Această instituție ad hoc, afectată de profunde crize de creștere (calificarea la „locul de muncă” a angajaților, imposibilitatea de a rutiniza charisma și de a asigura conlucrarea previzibilă a funcționarilor superiori, ingerințele politice, lipsa transparenței etc.), lucrează cu o bază documentară discutabilă (incompletă, predată cu mare întîrziere de SRI și alți deținători de arhive, constituită orwellian de instituțiile regimului comunist etc.), deci e obligată să dea o mai mare atenție procedurilor și criteriilor. Dosarele primite acum de mine poartă rezoluții din 2002 prin care sînt declarate de siguranță națională, cu menționarea unor numere de proces-verbal. Poate că acest amănunt explică, dar nu justifică, dificultatea multora de a-și obține dosarele, deși unii au depus cereri încă din 1999, imediat după constituirea CNSAS. Cred că este obligația SRI și CNSAS să explice care au fost criteriile folosite în anul de grație 2002 pentru clasificarea unor dosare în categoria „siguranță națională”. Iar lista completă a dosarelor declarate astfel se cere făcută și publicată fără noi tergiversări, înainte de a fi scoase la lumină (ce a mai rămas din) legendarele cartoteci, microfilme și copii electronice ale arhivelor (atît ale Securității, cît și ale PCR, Armatei, Miliției etc.). Rămîne totuși neclar de ce CNSAS nu a trimis măcar aceste dosare ajunse la mine, oricînd vor fi fost ele găsite, direct „destinatatarilor”.Asemenea clasificări dubioase și amînări rău-intenționate mi-au prelungit tăcerea și povara ei, agravîndu-mi culpa morală: neavînd la dispoziție decît documente care mă incriminau, dar știind că povestea era mai complexă, mi-am amînat mereu mărturisirea, așteptând zadarnic probele pentru ceea ce am considerat și consider a fi fost fluxul central al vieții mele sub comunism și itinerariul meu dificil în chingile unui sistem căruia i-am fost mereu ostil. Singura mea consolare pentru această recuperare întîrziată a unor dovezi care, fără să șteargă ce am făcut rău, arată și ce am făcut bun, favoarea mea vine din convingerea că și astăzi mi-aș asuma o vină la fel de mare. Nu schimb o iotă din prima secțiunea a confesiunii de anul trecut, „Esența”. Acum și în viitor, în măsura în care voi mai primi și alte documente, nu voi face altceva decît să dezvolt secțiunea istorică, „Existența”. Pe tărîmul eticii și moralei, omul vinovat are datoria și dreptul de a-și asuma propria vinovăție în mod absolut. Nu pentru a se desființa pe sine prin prăbușirea definitivă în hăul autorecriminării, ci pentru a cauteriza rădăcina răului făptuit și pentru a-și putea începe redresarea. Dacă rămînem într-o paradigmă seculară, chiar mergînd pînă la metafizică, numai cel care este și se consideră vinovat, își mărturisește (chiar tardiv) vina și cere iertare este îndreptățit să pună în paranteză circumstanțele și dimensiunile relative ale răului săvîrșit, pentru a se confrunta radical cu sine. Toți ceilalți, începînd cu judecătorii legitimi (persoanele eventual lezate și instituțiile justiției retrospective) și terminînd cu arbitrii autoproclamați ai sferei publice, au însă obligația să plaseze orice vinovăție în istorie. Nu pentru a-l inocenta pe vinovat, ci tocmai pentru a săvîrși un veritabil act de justiție, de la stabilirea exactă a vinei și pînă la determinarea pedepsei. În aceeași paradigmă seculară, omul lezat are atît dreptul de a acorda în forul său interior iertarea cerută de vinovat, cît și datoria de a păstra, singur și împreună cu alții, memoria răului săvîrșit asupra sa. Statistică și descriere sumară          Într-o „circulară” adresată pe 14 octombrie 2007 destinatarilor firești ai majorității celor 1.685 de pagini, am descris mai amănunțit conținutul celor patru plicuri și am propus o distribuire rațională a fotocopiilor. Astfel, 1.120 pp. au plecat la Iași prin Liviu Antonesei (253 erau pentru el, 173 pentru Alexandru Călinescu, 694 pentru Dan Petrescu și Tereza Culianu-Petrescu), iar 300 au fost expediate prin poștă lui Luca Pițu. Mi-au rămas prin urmare 265, dintre care 66 au fost fotocopiate de mine separat și trimise celor menționați mai sus (voi reveni la acest set); alte pagini îi privesc pe alții și le-au fost ori le vor fi remise în cel mai scurt timp. Cu o singură excepție: cîteva pagini legate de Adrian Marino, pe care le-am citit la telefon doamnei Lidia Bote-Marino și le voi publica separat, cu un scurt comentariu.  Voi publica de fapt toate paginile care prezintă interes public și voi descrie conținutul celorlalte, ținînd totul, pînă la ultima filă, la dispoziția celor îndreptățiți. Dacă scădem din 1.685 numărul paginilor care nu mă privesc, rezultă că numai circa 10% din totalul fotocopiilor furnizate de CNSAS trebuiau să-mi parvină. Un randament instituțional modest, mai ales dacă mă gîndesc și la ce nu am primit, în special propriile D.U.I., începînd cu primul, cerut deja în rezoluția Securității de pe 29 noiembrie 1974.           Detalii de conținutDin înscrisurile parcurse acum, rezultă că între ianuarie 1980 și februarie 1987, pe lîngă includerea în D.U.I. „Pavel” (deschis „asupra” lui Luca Pițu) și în D.U.I. „Cameleonii” (alături de Dan Petrescu, Tereza Culianu-Petrescu, Ioan Petru Culianu, Liviu Antonesei și avocata Ana Boghiță), ambele primite acum,  am fost „lucrat” cel puțin prin încă două D.U.I. consacrate mie: „Alecu” (menționat în iunie 1985) și „Albu” (menționat în aprilie 1986) . Securitatea se ocupă mine și în trimiteri la alte cîteva D.U.I., între care încă două de grup, „Cercul” (probabil tot „Grupul de la Iași”) și „Oculta” (menționat în august 1986, în legătură cu suspiciunea că aș fi francmason), precum și cîteva individuale: „Paul” (Dan Petrescu), „Filozoful” (Gabriel Liiceanu?), „Vicol” (lectorul american Thomas Walsh) și altele. Așadar, documentele primite în septembrie 2007 completează întrucîtva golurile din povestea mea, concentrîndu-se asupra a două episoade-cheie, pe care le voi reconstitui arhivistic și analiza în intervenții viitoare: (a) pregătirea, inițierea, desfășurarea și urmările în timp ale anchetei îndreptate împotriva – folosesc o etichetă convențională, din motive pe care le-am expus cu alt prilej -- „Grupului de la Iași” (decembrie 1982-mai 1983; mai-septembrie 1983; septembrie 1983-1987); (b) propunerea mea de către Adrian Marino ca bursie
r Herder la Universitatea din Viena, încercările mele de a obține permisiunea de plecare din partea autorităților, eșecul acestor tentative și ecourile lor (ianuarie 1985-1987). Ultimii mei doi ani sub supravegherea Securității rămîn în continuare fără o bază documentară nouă. Voi reveni desigur la CNSAS cu noi solicitări de fotocopii. Așa cum scriam în septembrie 2006, Securitatea decidea pe 15 decembrie 1979 să închidă D.U.I. „Nicodim” prin care mă „lucrase” începînd cu ziua de 14 ianuarie a aceluiași an, în temeiul suspiciunii că aș fi spionat pentru britanici înainte de stagiul militar și, mai grav, în timp ce mă aflam sub arme. Am aflat acum că pe 27 ianuarie 1980, deși se stabilise că nu eram spion, eram pus din nou sub urmărire. Dosarul nu mi-a parvenit. Din documente rezultă că a fost deschis inițial pînă la 30 decembrie 1982 și prelungit pînă la 17 ianuarie 1983. Nu am putut stabili data deschiderii următorului D.U.I., dar diversele materiale ale Securității despre mine – separat ori ca membru în „grup” -- arată că am fost permanent „în vizor”.  Ofițerii care s-au ocupat de mine au fost, între alții: Petru Gașcu (cel care mă avea în primire din toate punctele de vedere), Florin Viziteu (care m-a „lucrat” cel puțin începînd cu 1976!), Petru Rus (șeful serviciului de filaj), Constantin Ciurlău (locțiitor, apoi șef al Securității ieșene), Mihail Boțîrlan (șeful Serviciului III – contraspionaj), Vasile Coman (care ni se recomanda "Codrea", detașat de la București în 1983, probabil de la D.I.E., și rămas mai mulți ani la Iași ca să se ocupe de "grup"), Ion Bostan, Gheorghe Vasiliu, I. Sofronia, Constantin Boboc, Toader Ghețu, Savin Dănilă, Nicolae Vîlcu (ultimii trei de la Securitatea Vrancea, unde se ocupau de Liviu Ioan Stoiciu; cereau informații despre mine omologilor lor ieșeni). Dau aceste nume pentru a contribui la întocmirea unei liste cît mai complete a celor care, deși au lucrat la Securitate, nu admit că au făcut „poliție politică”, profitînd de suprarealistele definiții de lucru folosite de CNSAS. (Poate era mai clar pentru toți să se spună „miliție politică”...) Pe aceeași listă ar trebui adăugați și reprezentanții diverselor instituții civile (cum ar fi ministerele și alte „organe” ale partidului-stat, Poșta, Telefoanele,  etc.) care au colaborat structural cu Securitatea cu alibiul unor legi strîmbe. De exemplu, se adaugă acum la lista mea Ioan Alexa, colonel de justiție la Procuratura Militară Iași, care semna pe 17 mai 1983 autorizația de percheziție la domiciliul meu (am găsit de curînd printre hîrtiile mele mai vechi și procesul-verbal de percheziție). Printre informatorii ale căror note mi-au parvenit acum se numără cei cu următoarele nume conspirative: „Florescu”, „Pavel Zamfir”, „Leahu Liliana”, „Călinescu”, „Spiridon”, „Călinescu”, „Dan”, „Micky”, „Horia”, „Tom”, „Lia Dumbrăveanu”, „Mihaela”, „Irina”, „Ionela”, „Liviu”, „Andu Neagu”, „Feriu”, „Ioana”. Pe cîțiva i-am identificat ușor. O tipologie schematică se poate stabili rapid, mergînd de la informatorul ocazional și superficial, probabil chiar constrîns și șantajat, care înșiră banalități ori face chiar observații favorabile „obiectivului”, pînă la informatorul zelos și malign, care „își dă în gît” prietenii, își „rade” rivalii, explicitează „șopîrlele” din textele unora pe care pare să-i invidieze, antipatizeze etc. Voi reveni cîndva la acest subiect, cu exemple și nume în clar. Pînă atunci, aș evidenția negativ numai trei informatori; ei au executat ani la rînd ordine precise, au cules și furnizat informații, evaluări și interpretări detaliate atît de apreciate, încît erau preluate aproape literal de Securitate și inspirau note marginale entuziaste ale ofițerilor: „Florescu” (Florin Predescu), „Spiridon” (George Pînzaru) și „Ionescu” (Constantin Romanescu). Asemenea informatori erau cu atît mai prețuiți cu cît, pe lîngă prostie, redundanță oarbă, improvizație și haos kafkian, exista concurență și „gelozie” între diversele branșe ale Securității: un ofițer superior se întreabă de ce sînt eu lucrat de serviciul de contraspionaj, altul își dorește informatori ca „Ionescu” (ale cărui note de lectura asupra revistelor noastre evidențiază certe calități de critic literar; un prieten, Răzvan Pârâianu, sugera chiar editarea unui jurnal savant retrospectiv bazat pe asemenea „contribuții”), altul deplînge „compartimentarea muncii” prin care încearcă să-și explice lipsa de comunicare între „servicii”. Unii dintre informatori nici nu mă cunoșteau inițial, iar Securitatea îi însărcina să mă abordeze. Alții mă cunoșteau foarte bine, uneori chiar mă frecventau și îmi deveniseră mai mult sau mai puțin apropiați, erau instruiți de Securitate și primeau sarcini „operative”, așa cum reiese din corespondența dintre diversele birouri ale Securității și din rezoluțiile securiștilor care coordonau anchetele. Pe aceeași bază, deși nu mi-am văzut propriile D.U.I. din toți cei cincisprezece ani în care Securitatea s-a interesat de mine, pot demonstra și permanenta mea certitudine că informații despre mine s-au strîns și pe alte căi, inclusiv prin filaj (cînd eram eu cel filat, cînd alții; am recuperat acum fotocopiile unor fotografii de tinerețe făcute de securiști), ascultarea și înregistrarea convorbirilor telefonice, interceptarea corespondenței. Extrasele din corepondența mea privată, monitorizată sistematic și în perioada discutată (ca în tot intervalul 1974-1989, probabil), au (re)adus în vizorul Securității figuri culturale ca regretații Alexandru Duțu, Adrian Marino și Adrian Rogoz, precum și mai mulți oameni din generații apropiate, unii deja celebri în epocă: Gabriel Liiceanu, Șerban Foarță, Liviu Ioan Stoiciu (Securitatea Vrancea solicită Securității Iași informații despre mine), Ioan T. Morar (Securitatea Iași cere Securității Lugoj informații despre el), Dumitru Radu Popa, Magda Cârneci, Viorel Marineasa, Harry Tavitian, Gh. Săbău, Virgil Mihaiu și alții.Două mostre: cum turnam eu, cum eram văzut de SecuritateSpațiul limitat oferit generos de revista Timpul nu-mi permite să intru în prea multe amănunte, după cum nu-mi îngăduie decît foarte rapide notații analitice și interpretative. Pînă la următoarele mele reveniri la subiectul acestui articol, inserez în final două documente de arhivă.          Din cele 66 pp. fotocopiate și expediate așa cum am spus la început, 42 reprezintă sinteze privitoarea la activitățile „grupului” (inclusiv recenziile unor numere din revistele scoase de noi), 23 provin din manuscrisul romanului foileton Brazde peste haturi revisited, scris de Dan Petrescu, Luca Pițu, George Pruteanu și de mine. Ambele subseturi necesită tratări viitoare. Luca Pițu a sugerat chiar să reluăm proiectul romanului și să-l ducem la bun sfîrșit în același spirit, după 25 de ani. Prima din cele 66 pp. este copia dactilografiată de Securitate a singurei mele note informative găsită cu acest prilej. Înainte de discutarea ei în cadrul unui proiect personal mai amplu de asumare a propriului trecut și de analiză a contextelor sale (de experiență și de interpretare), o transcriu integral, corectînd tacit ortografia și punctuația. Și îl trimit din nou pe cititor la „Esența”, făcînd din nou mea culpa și cerînd iertare celor lezați: Primit Lt.col. Gașcu Petrude la informatorul „VALENTIN”la 19 februarie 1981în casa „TULPINA”NOTĂ INFORMATIVĂ          Sursa informează că îl cunoaște pe Luca Pîțu din toamna anului 1980, după ce îi fusese prezentat în primăvara aceluiași an de cunoștința comună Virgil Butnărașu, profesor de engleză în localitatea Răducăneni. Cei doi,
Butnărașu și Pîțu, se cunosc destul de vag, dar de mulți ani.          Sursa a avut, începînd din toamnă, mai multe discuții cu Luca Pîțu, pe teme de literatură și critică literară. În urma acestor discuții, Luca Pîțu poate fi caracterizat drept un foarte pregătit cadru didactic, probabil unul dintre cei mai bine informați de la Facultatea de Filologie.          Luca Pițu publică frecvent în presa studențească, mai ales la Dialog, articole de bună calitate. Este înscris la doctorat la profesor dr. Paul Miclău din București.          Lasă impresia unui om egoist, cu specificarea că arată genul de egoism al individului creator, în permanentă luptă cu timpul.          Nu este sociabil. Sursa a observat însă că Luca Pițu este interesat să ajute științific pe cei care îl solicită.          Are relații bune cu Liviu Antonesei, cercetător la Centrul de Științe Sociale al Universității. Cei doi par a fi foarte apropiați. În orice caz, în afară de Antonesei, singurul om dinafara facultății cu care sursa l-a observat este Liviu Cangeopol, un personaj care intrigă. Cangeopol este cam de o vîrstă cu ceilalți doi numiț mai sus, dar nu are pregătire universitară. Este probabil posesorul unei moșteniri, sau provine dintr-o familie cu situație materială foarte bună, fiindcă sursa crede că acest Cangeopol nu este încadrat permanent în muncă.          19.02.1981                                                          „VALENTIN”RD/5492-542 din 17 martie 1981           A doua mostră este una din notele de sinteză ale Securității despre mine, dactilografiată fără antet, autor, dată și alte asemenea elemente, dar evident bazată pe anchetarea mea în perioada mai-septembrie 1983. O reproduc fără nicio schimbare și tot fără niciun comentariu. Prima mostră nu avea nevoie de comentariu. A doua necesită prea multe.NOTĂ          -- ANTOHI SORIN, fiul lui Neculai și Aneta, născut la data de 20.08.1957 în Tîrgu Ocna, student în anul IV engleză în cadrul Universității „Al.I.Cuza” Iași, membru P.C.R., domiciliat flotant în Iași – Mircea cel Bătrîn, Bloc O3, scara A, et. III, ap. III.          A apărut în anturajul lectorilor francezi JEAN NOEL MATHIEU și ROMAIN RECHOU JEAN, cunoscuți că au desfășurat activități ostile R.S.R. În acest sens a primit spre lecturare numeroase cărți ale unor scriitori anticomuniști, români sau străini aflați în Occident și care au fost introduse în țară pe căi diplomatice. Împreună cu PETRESCU DAN, PITU LUCA și MIHAI DINU GHEORGHIU, cunoscuți cu concepții ostile țării noastre, au stabilit unele direcții de orientare necorespunzătoare în literatura studențească. În rîndul acestora circulau cărți introduse de către cei doi lectori care au avut o influență directă asupra orientărilor literare a lor. Ca urmare a acestui fapt ANTOHI SORIN,  a împărtășit ideile grupului respectiv cu toate că pentru astfel activități a fost avertizat încă din perioada cît era el elev la Liceul „Costache Negruzzi” din Iași.          Este un constant colaborator al revistelor studențești „DIALOG” și „OPINIA STUDENTEASCA”, în care publică numeroase articole de critică literară și de altă natură, în care face aluzii sugestive la adresa orînduirii noastre socialiste.          La sfîrșitul anului 1982, SORIN ANTOHI împreună cu ceilalți membri ai grupului amintit au hotărît scrierea romanului „BRAZDE PESTE HATURI” în care s-au pronunțat âmpotriva măsurilor luate de către partid în agricultură.          Fiind apreciat de unii factori de răspundere, avînd și unele calități intelectuale deosebite, a fost redactor șef adjunct al revistei „DIALOG” și în această calitate a participat la întîlnirea de la Buzău a tinerilor scriitori unde a fost inițiatorul citirii romanului „BRAZDE PESTE HATURI” în fața tuturor participanților.          Cu prilejul unor discuții, în diferite împrejurări a făcut remarci negative la adresa președintelui țării și a propagat ideile din romanul „BRAZDE PESTE HATURI”, pe care l-a citit și într-una din serile „DIALOG”.          Datorită lucrărilor publicate în revistele studențești, îndeosebi cele cu caracter aluziv la adresa politicii partidului și statului nostru a fost citat de către postul de radio „EUROPA LIBERĂ” la cîteva emisiuni literare, făcîndu-se aprecieri asupra sa precum și a celorlalți membri ai grupului. Acest lucru l-a impulsionat în activitatea sa și a continuat să scrie la revistele respective articole de genul celor apreciate de postul de radio amintit, cu toate că unii studenți au afirmat că revistele studențești nu răspund cerințelor numeroșilor cititori. La controlul efectuat de către organele competente din București, ANTOHI SORIN a profitat de lipsa de vigilență a celui ce a făcut controlul „care nu a citit printre rînduri” fapt ce a și periclitat soarta revistei. A făcut aprecieri în sensul că revista merge foarte bine și că așa trebuie sa meargă, cum a fost prezentată la Europa Liberă”.          Pentru clarificarea activității desfășurată de ANTOHI SORIN cu aprobarea organelor Procuraturii Militare s-a trecut la efectuarea percheziției domiciliare și anchetarea sa.          În urma luării acestor măsuri a rezultat faptul că cel în cauză a primit numeroase cărți de la lectorii francezi precum și de la lectorul LUCA PITU pe care le-a citit și care au avut un efect negativ asupra scrierilor lui ulterioare.          În procesul anchetării a recunoscut legăturile sale cu lectorii francezi și faptul că l-a invitat pe RECHOU ROMAIN la serile „DIALOG”. Referitor la activitatea sa literară SORIN ANTOHI a recunoscut hotărîrea scrierii romanului „BRAZDE PESTE HATURI” afirmînd că „urma să discutăm într-o manieră parodică problema colectivizării, mentalitățile țărănești, iar la Buzău a apărut prilejul lansării publice în urma căreia succesul a fost peste așteptări.”          A afirmat că a cunoscut faptul că a fost citat de postul de radio „EUROPA LIBERA”, deși nu a ascultat postul respectiv, iar la solicitarea sa, PETRESCU DAN a făcut înregistrarea pe o casetă pe care a ascultat-o ulterior.          Recunoaște că citarea sa la postul de radio amintit ar putea avea efect negativ asupra preocupărilor sale adoptînd o poziție relativ critică față de emisiunile postului de radio „EUROPA LIBERĂ”.  București, 2-5 noiembrie 2007