Aflu, cu o zi înainte de alarma oficială din România, de norul radioactiv de la Cernobîl. Îi telefonez unchiului nevestei mele, sucevean prin adopție, și-l întreb ce știe. Unchiul îmi răspunde: „Despre așa ceva nu se vorbește la telefon.” Pensionar de mulți ani, continua să se creadă o notabilitate a orașului. M-am certat cu el iremediabil. De fapt, bietul unchi al nevestei mele nu știa nimic, dar nu-i venea să recunoscă.
Singurul lucru care mă speria atunci era că aveam un copil mic și nu știam ce să fac să-l protejez de norul plecat de la Cernobîl.
Atunci,
Aflu, cu o zi înainte de alarma oficială din România, de norul radioactiv de la Cernobîl. Îi telefonez unchiului nevestei mele, sucevean prin adopție, și-l întreb ce știe. Unchiul îmi răspunde: „Despre așa ceva nu se vorbește la telefon.” Pensionar de mulți ani, continua să se creadă o notabilitate a orașului. M-am certat cu el iremediabil. De fapt, bietul unchi al nevestei mele nu știa nimic, dar nu-i venea să recunoscă.
Singurul lucru care mă speria atunci era că aveam un copil mic și nu știam ce să fac să-l protejez de norul plecat de la Cernobîl.
Atunci, din admirator al glasnostului lui Gorbaciov, am trecut la bănuiala că Mihail Sergheevici nu era decît un porc stalinist.
In ziua următoare ni se spune oficial să luăm pastile cu iod, pentru a ne feri de efectele Cernobîlului. Începe isteria. Apa e contaminată! Nu vă atingeți de ceapa și ridichiile contaminate! Am văzut persoane care umblau cu măști contra gazelor pe față și prudenți care își făcuseră un soi de măști chirurgicale care le acopereau și nasul.
Erau la mare preț pelerinele de ploaie.
După vreo două săptămîni, primesc o invitație la zilele Nichita Stănescu, în Maramureș. Laurențiu Ulici mă zgîndărește să mergem. El avea rude acolo și protejați literar. Luăm trenul și ne dăm jos la Sighetul Marmației. Intrăm într-un regim de horincă pe oriunde ne ducem. Mîncăm slănină afumată. Asta nu e contaminată! Brînză de anul trecut, la fel! Dar, pînă la urmă, cînd intri în casa cuiva poți să-i spui că nu te atingi de mincarea lui fiindcă o bănuiești atinsă de morbul Cernobîlului? Cînd ne-am întors la București, ne trecuse psihoza norului radioactiv. Laurențiu Ulici, Dumnezeu să-l ierte, se simțea invulnerabil, dar avea și el temerile lui. Eu nu mă simțeam invulnerabil, dar nu-mi venea să recunosc. Acasă, soția mea mă aștepta ca și cum m-aș fi intors de pe Lună. O lună radioactivă.
Mai trec cîțiva ani și încep să se nască și la noi copii eșuați, ca în vecinătatea abandonatului Cernobîl. Se înmulțesc bolnavii de cancer. Cu cîteva săptămîni înainte ca Laurențiu Ulici să moară departe de casă, ucis de o scăpare de gaze, discutăm la telefon despre efectele Cernobîlului. Recunoaștem reciproc că am avut temeri prostești în ceea ce ne privea, dar, Dumnezeule, Doamne, ce mama dracului se întîmplă pe lumea asta?
