Scriu postarea aceasta și mă simt ca acum vreo 20 de ani, pe vremea cînd îmi făceam “temele pentru acasă” la lumina lumânării. Erau zilele de iarnă scurte, cînd trebuia să fii as în managementul timpului, astfel încât să împarți echitabil bruma de lumină de după școală între căteva ture la săniuș (sau o bătaie zdravănă cu bulgari, de la adăpostul cazematelor anevois construite) și pregătirea lecțiilor pentru a doua zi. Evident, <strong>zăpada avea întâietate</strong>, dar mie îmi plăceau și temele (de fapt, mai mult coronița de la sfârșit de an :-) ).
Scriu postarea aceasta și mă simt ca acum vreo 20 de ani, pe vremea cînd îmi făceam “temele pentru acasă” la lumina lumânării. Erau zilele de iarnă scurte, cînd trebuia să fii as în managementul timpului, astfel încât să împarți echitabil bruma de lumină de după școală între căteva ture la săniuș (sau o bătaie zdravănă cu bulgari, de la adăpostul cazematelor anevois construite) și pregătirea lecțiilor pentru a doua zi. Evident, zăpada avea întâietate, dar mie îmi plăceau și temele (de fapt, mai mult coronița de la sfârșit de an :-) ). O vreme rezolvam exercițiile la algebră sub lumina tubului de neon (era dezastru când se ardea), până când “se lua curentul”. Era rândul sfeșnicului cu trei brațe să intre în scenă, pe numele ei real bucătărie.
Vă adorm acum dacă vă spun că era un sfeșnic superb (cam la fel ca bicicleta galbenă a lui Marin Moraru, din “Opreațiunea Monstrul”), așa că mă mulțumesc să spun doar că mama îl dădea periodic cu bronz, ceea ce însemna că, la fel de periodic, el arăta ca nou.
Pauză: laptpopul meu zice că mai are energie pentru doar 15 minute, nevoie a instrumentului ce mă determină să mă grăbesc. Deci, cu sfeșnicul acela cu trei brațe, completat de trosnetul stejarului (sau salcâmului, depinde de lot) din sobă, a crescut și a învățat mândrul pionier care eram eu. Dacă mai adaug și că la ora de culcare nu puteam adormi fără să mă visez vreo două ore, cu ochii mai mult deschiși, Robinson Crusoe sau Nils Holgerson, pot spune că e și lipsa electricității un motiv, pe lângă absența jocurilor și a cartoonnetworkurilor, pentru care am avut o copilărie cu adevărat copilărie. Măcar așa îmi place să cred acum, odată cu madlena asta deghizată în pană de curent. Critical battery. Stingerea, domnule Tom Sawyer...
