Sunt fanul lui Traian Ungureanu

Îl admir sincer pe Traian Ungureanu, deși uneori se comportă că un bărbat înșelat, dar care iubește nebunește: este evident că ea concurează cu succes la titlul de “curva regimentului”, toți i-o spun, nu crede, toți devin dușmanii săi; acceptă fiecare explicație idioată pentru serile în care ea întârzie; zvârcolindu-se de neliniște, așteaptă nopți întregi ca iubita să ajungă acasă, iar dimineața este atât de fericit că o vede încât uită scenariile monstruoase visate cu ochii deschiși și împăienjeniți; o zărește ținându-se de mână cu altul, suferă, apoi caută febril o explicație, poate că i s-a părut, poate că individul doar îi dădea ceva, într-un final, devine tot mai sigur că a fost o plăsmuire a minții sale, nici măcar nu era ea; iubita îi spune că s-a terminat, deja se gândește cum să o recâștige, cum să o aducă înapoi pe calea cea dreaptă, nu se poate ca o rătăcire de moment să le amâne fericirea pe care ea i-a promis-o, iar el și-a imaginat-o pentru amândoi; târziu, când poate că iubita, oarecum cumințită, va fi fiind departe, cu trei plozi și două cratițe de care trebuie să se îngrijească, el descoperă că sânii ei nu erau exact ca două mere, mai degrabă aduceau cu niște pepeni scofâlciți de la prea mult stat în soare, abia acum vede hărțile desenate de celulită pe picioarele și fundul ei, “aripioarele” crescute peste șolduri nu mai sunt o amintire sexi, e doar grăsime în exces, adevărurile ei redevin minciuni. Dacă e un tip banal, subiect temporar al patologiei iubirii, merge mai departe, cum se zice, își vede de viață. Dacă nu, se aruncă de pe bloc. Sau, și asta puțini o fac, va continua să creadă, va cânta cu aceeași pasiune paradisul, acum pierdut, având drept imbold faptul că femeia va deschide într-o zi ochii și va realiza ce a ratat din cauza unor plăceri vremelnice, că va reuși să o aducă înpoi la inocența dintâi. 
Cei care nu-l înghit pe TRU vor spune că am făcut mișto până aici. Și se vor grăbi să mă aprobe, să aplaude, să-l sictirească. Ceilalți, probabil mai puțini, se vor grăbi și ei să înjure, sa mă înjure, înainte de a termina de citit ce am avut de scris. Mai spun o dată, primele mele cuvinte au fost cât se poate de sincere: îl admir pe TRU pentru convingerile sale. Îl admir tocmai pentru că le are, sunt fanul său tocmai pentru că le susține până-n pânzele albe, fără să aibă nici o urmă de simț al ridicolului.
Nu-i împărtășesc deloc venerația pentru Băsescu și PD-L, dar încerc să o înțeleg, mă străduiesc să pricep resortul ce-i declanșează frenezia cu care se bate pentru cauza sa. Încep să scap de îndoieli, nu postul de ambasador la Londra, nu fascinația căreia pare că îi este sclav îl animă. Traian Ungureanu crede necondiționat că posibilitatea unei fericiri naționale nu există în absența lui Băsescu. Nu sunt de acord cu un astfel de viitor unic, dar nici nu am cum să-l contrazic, asta pentru că nu sunt convins, cel puțin nu cu aceeași intensitate pe care o manifestă TRU, că nu are dreptate. O fi scârbos de părtinitor, o fi exagerând până la Dumnezeu, dar cred că e de mii de ori mai util unul ca el, așa partizan cum e, decât unul ca mine și ca mulți alții de prin preajmă, cărora ne este mai comod să ne refugiem în cinism, real sau studiat, detașare sau obiectivitate de ochii lumii.
Lumea asta nu s-a schimbat datorită celor care au făcut pe deștepții, cinicilor, indiferenților, amuzanților sau șmecherilor, ci acelora care au crezut în ceva. Iar pentru România, o țară la limita rahitismului în ceea ce privește convingerile, un TRU multiplicat, indiferent de direcții, n-ar prinde decât bine.