Mulți nu-l înghit pe Traian Ungureanu. Pentru inteligența lui sclipitoare, pentru opiniile lui tranșante, dar probabil că cel mai mult pentru corozivitatea cuvîntului său. Un politician căruia Traian i-a făcut un portret din două fraze a povestit după aceea că nu i-a venit să iasă din casă în acea zi.
Și iată că, în sfîrșit, după mintea unor ziariști pe care îi consider dubioși, de aceea nu le dau numele, Ungureanu a fost dat în vileag. Intransigentul, zic ei, a scris două pagini cu ditirambi despre Ceaușescu pe cînd lucra la „Viața studențească” Cînd am
Mulți nu-l înghit pe Traian Ungureanu. Pentru inteligența lui sclipitoare, pentru opiniile lui tranșante, dar probabil că cel mai mult pentru corozivitatea cuvîntului său. Un politician căruia Traian i-a făcut un portret din două fraze a povestit după aceea că nu i-a venit să iasă din casă în acea zi.
Și iată că, în sfîrșit, după mintea unor ziariști pe care îi consider dubioși, de aceea nu le dau numele, Ungureanu a fost dat în vileag. Intransigentul, zic ei, a scris două pagini cu ditirambi despre Ceaușescu pe cînd lucra la „Viața studențească” Cînd am aflat, ieri, despre teribila dezvăluire, am ridicat din umeri. Traian n-a încercat să ascundă această poveste în șifonier: a povestit de mai multe ori, în public, ce s-a întîmplat atunci. Altul în locul poate că ar fi încercat să se și eroizeze puțin. Traian își amintește și azi cu părere de rău despre acest nefericit episod din viața lui. Voia să plece definitiv din România. Ocazia era un meci de fotbal în străinătate al naționalei olimpice. Ca să se asigure forurile că tînărului gazetar nu-i vin idei prin străinătate, îi cer să dea o probă de fidelitate față de regim. Traian dă proba, constînd în cele două pagini din „Viața studențească”. Se urcă în avion, după vreo două săptămîni, și nu se mai întoarce. De-abia cînd am aflat, am citit articolul semnat de Traian. (Inițial eram dezumflat și n-am vrut să mă uit pe el.) În noile împrejurări, articolul părea o parodie crîncenă a pupincurismului de presă. Unii îmi spuneau însă, încruntați: „L-a scris!” Fuga lui Traian adăugase, susțineam, un PS care transformase ditirambii în opusul lor.
Aș fi trecut peste această „dezvăluire” care nu dezvăluie nimic dacă n-aș fi văzut reacțiile triumfătoare ale unor ciutaci inepți care își consumă libertatea de opinie la capătul unor lese pe care le poartă triumfători, ca pe o cravată Armani.
