O declarație de dragoste

Mi-a trimis un prieten povestioara asta, să-i spun ce părere am. M-am gândit că doar părerea mea nu e suficientă, așa că vă rog și pe voi să-i dați o mână de ajutor.
Îi plăceau perele. Cel puțin așa mi-a spus într-unul dintre puținele momente de intimitate inocentă în care ne-am întâlnit. De atunci, adică de ieri sau de oricând, am avut întotdeauna pere în casă. Chiar și atunci când pierdusem orice speranță că am s-o mai revăd și, credeți-mă, au fost luni întregi în care doar speranța m-a mai legat de ea, ei bine, chiar și atunci, în acele vremuri de jalnică restriște amoroasă, nu mă puteam abține, la cumpărături fiind, să nu umplu sacoșele cu pere. Din China, Olanda, Argentina, românești sau cu originile ascunse prin cala vreunui vapor, le alegeam cu grijă, le miroseam, le așezam pe tejghea de parcă îi dădeam vânzătoarei să cântărească însuși Sfîntul Graal, nu niște amărîte de pere umflate cu vinclozin și toate celelalte pesticide ale lumii. De fiecare dată, eram ghidat de amintirea unei seri de Moș Nicolae, când, în lipsa unei alte idei, am umplut un coș de hypermarket cu pere și dulciuri. Am răsturnat sacoșele în mașina ei, pe care mi-o deschisese conspirativ de la fereastră. Acadelele empatizau frenetic cu turta dulce, caramelele încercau acuplări împotriva firii cu jeleurile, bomboanele se împotriveau din răsputeri apăsării perelor de toate soiurile, un întreg univers al copilăriei fusese luat prizonier între tablele mașinii ei soioase, de om mare. Am așteptat cuminte și nerbdător să văd demonstrația faptului că fiecarei acțiuni îi corespunde o reacțiune, nu neapărat opusă și egală, nici nu mi-aș fi dorit asta, dar că există.
Știam că nu aveam să-i văd chipul, operațiunea „Moș Nicolae” a fost una clandestină din motive lesne de înțeles dacă am să spun că un alt Moș se îndeletnicea în prejma ei cu cele obișnuite în astfel de ocazii, dar puteam să-mi pun mâna dreaptă gaj că recompensa are să vină (nu săriți, căutați prin cotloanele amintirilor voastre, eliminați literatura, și veți vedea că nu există așa ceva, iubire chiar degeaba). A venit. A fost, poate, cel mai, nu sunt deloc mândru că spun cuvântul ăsta, dulce telefon pe care l-am primit vreodată, întrecut, poate, de cel de dinainte cu vreo lună-două. Ai un minut să mă convingi să vin la tine, mi-a spus, deși abia ne cunoșteam. Stăteam sub o ploaie turbată, cu niște sacoșe în mână, iar cererea aceea mi s-a părut atât de firească încât, în ciuda imaginației cu care mă mândresc și a replicilor deștepte pe care pot le scornesc, n-am putut decât un  vino la mine. Și a venit.
Dar să revin la telefonul pe care, nemeritat, am să-l numesc siropos. Ea, femeia în fața căreia gravitația acționa asupra salivei bărbaților cu forță dublă, se transformase într-o fetiță care tocmai primise moștenire imperiul Barbie. Bucurie în cea mai pură stare, o poveste precipitată despre cum toată copilăria și-a dorit multe dulciuri de Moș Nicolae și nu le-a avut, un râs molipsitor, lipsit de orice îndoială, câteva minute de fericire prostească: eu râdeam cu ea, ea râdea cu mine, ce poate fi mai simplu de atât? Pentru cea de acasă nu am mai avut decât vreo câteva acadele obosite, cu greu rupte din darul zânei, niște bomboane cu glas stins și câteva jeleuri ce tremurau de nervi că și-au ratat destinul. Așa de totuna mi-a fost că nici măcat nu le-am mai îndesat în pantofi. Trist, da, foarte trist, dar mai aveam eu timp și stare să stau să mă judec în clipele acelea? Atât de desprins eram că am uitat până și să-i întorc spatele înainte de a adormi, gest care altădată însemna că sunt probleme (și erau, nu glumă, mai mari decât niciodată!)
Dimineața m-am trezit greu, cu dureri de cap. Un fluture zburătăcea haihui prin dormitor, făcându-i în ciudă acelui decembrie murdar. Un mail tremura de nerăbdare în inbox. Jackpot! Astăzi te iubesc, îmi spune la final. În ciuda faptului că neuronii sunt sufocați de fluturi, nu sunt chiar prostuț, știu prea bine că "astăzi" lasă loc de interpetări deloc convenabile. Am zis că nu sunt CHIAR prostuț, așa că acesta a fost doar al o mielea gând ce mi-a venit în cap, primele, dacă ar fi să le mărturisesc, ar asigura producția Walt Disney pe vreo câțiva ani buni de acum înainte. În fine, ziceam de fluturele care cutreira nesăbuit prin dormitor. S-a dedublat fără nici un previz, perechea s-a multiplicat și ea, iar procesul de înmulțire nu s-a oprit până când tot apartamentul nu gemea de fluturi colorați și moleșitor de zglobii. Obosit să-i tot urmăresc, am dat să mă așez pe pat, însă nici n-am apucat să mă întind că am fost luat pe sus. Pluteam fără nici o noimă. După ce am testat duritatea fiecărui obiect din cameră, iar capul meu a ieșit învingător din toate încercările, fereastra s-a deschis cât să pot ieși fără alte contuzii. Văzut de sus, orașul e frumos, ca să-l parafrazez pe poetul acela nepereche. Băltoacele maronii se îneacă în asfalt, asfaltul dispare sub șirul de mașini, șirul de mașini e atât de colorat încât pare o omidă proaspăt ieșită din mâna unor copii de grădiniță, puși să deprindă tainele desenului. Din când în când, mă ciocneam de câte un nor pufos și zău, mai că vedeam amorașii trăgându-și săgețile bezmetice în cocoșile nefericiților. Nu știu cât a durat zborul ăsta, o oră, o zi, o  săptămână, poate chiar o lună, dar căderea știu că m-a cam durut.
Într-o zi m-am trezit cu picioarele pe pămînt, cu o migrenă nemiloasă sfărâmându-mi capul, cu un miros acut de cireșe în nări și cu amintirea confuză a unui zbor în care împuțitul de București mi-a apărut chiar frumos. Aha, d-asta îmi ești? Bineeeeeeee...Am ucis-o. Am călcat cu furie pedala de accelerație. Am lăsat caii putere să zburde liberi, în vreme ce ea fredona, cu mințile aiurea, o piesă lentă, de iubire neîmpărtășită. Cred că nici nu și-a dat seama când ne-am ciocnit de stejarul pe jumătate putred. Fierul s-a contorsionat, i-a zdrobit fiecare oscior, bucățile de geam din parbriz participau îndârjite la mutilare, crengile uscate s-au înfipt pârâind în piele, plasticul de pe bord mușca, și el, pofticios din trupul covârșit de dureri. Scena se derula cu încetinitorul, ocolindu-mă. Fără nici o zgârietură, am coborât euforic cu ochii ațintiți la grămada de carne sângerândă. O umbră de regret mi-a întunecat puțin privirea, însă s-a dus repede. Așa îi trebuie, mi-am făcut curaj, doar ea a ales să tacă.
Liber, în sfârșit, liber! Patologica bucurie m-a făcut să chiui, să țopăi, până când m-a podidit plânsul. Prin minte mi-a trecut să mă întreb "ce am făcut", dar era o replică prea hollywoodiana, am continuat doar să plâng mocnit, căutându-i scuze tardive pentru abandonul la care ma supusese. Pe marginea șoselei umede am descoperit-o nevătămată, surâzătoare, fără să pară că are habar ce s-a întâmplat. Episodul s-a repetat de câteva ori, singura variațiune fiind modul în care alegeam să o omor. Au fost, pe rând, un salt în gol din locuința noastră aflată în vârful lumii, un revolver descărcat în devălmășie în pieptu-i gol, un pumnal înfipt în atriul drept, câteva zile mai târziu și în cel stâng, pentru siguranță, o iubită nouă si geloasă care o măcelărea frenetic, o boală rară și necruțătoare, pe toate le-am încercat. Nimic, tocmai când credeam că a dispărut, revenea zâmbind, totul s-a întâmplat în mintea ta, băiete, părea să spună.
Am recurs la meschinării. I-am cercetat amănunțit pielea, am descoperit-o imperfectă, și am râs în hohote drăcești. I-am studiat cu ochi mijiți zâmbetul, l-am descoperit deseori fals. Și m-am cutremurat de grozăvia descoperirii. Fundul, ochii, sânii, buzele, mâinile, nimic nu a scăpat nediagnosticat. Între timp, o mai ucideam din când în când, de data aceasta pretextul fiind că nu-i perfectă. Până într-o zi, una cu soare de poveste, când crimele au încetat pe nepusă masă. Stătea pe malul lacului, iar pielea ei imperfectă, zâmbetul uneori fals, buzele, ochii, sânii, mâinile, le-am văzut altfel, dragi până la resemnare. Mă, să știi că o iubesc, mi-am spus. Și m-am aruncat în gol. Din nou.