Am scris un text pentru Almanahul Aventuri la pescuit 2009. Căutați-l, merită. Profesioniștii știu că nu e un îndemn fără acoperire, iar pescarii foarte amatori, ca mine, au și ei ce să găsească: povești de-a dreptul adevărate, dar și o mulțime de trucuri prin care pot să depășească faza trofeelor cumpărate din piață. Iată povestea:
Am crezut că am avut prima undiță pe la 6-7 ani. Mai târziu, cam pe când am realizat că oamenii mari nu fac parte din altă specie, una de uriași nesuferiți, m-am dumirit și că bățul de un metru lungime, cu fir așijderea, ac
Am scris un text pentru Almanahul Aventuri la pescuit 2009. Căutați-l, merită. Profesioniștii știu că nu e un îndemn fără acoperire, iar pescarii foarte amatori, ca mine, au și ei ce să găsească: povești de-a dreptul adevărate, dar și o mulțime de trucuri prin care pot să depășească faza trofeelor cumpărate din piață. Iată povestea:
Am crezut că am avut prima undiță pe la 6-7 ani. Mai târziu, cam pe când am realizat că oamenii mari nu fac parte din altă specie, una de uriași nesuferiți, m-am dumirit și că bățul de un metru lungime, cu fir așijderea, ac ruginit și plută coșcovită, nu era tocmai o undiță. Culmea e că am prins cu parodia aceea de unealtă o mulțime de cărășei aurii de o zi (nu bag mâna că nu au fost și mormoloci), cărora le desăvârșeam bronzul cu o lupă neagră găsită prin gunoi sau mă chinuiam în zadar să le scot ochii, mă rog, mici dovezi de afecțiune specifice vârstei. Mai târziu, când mergeam deja la școală, am trecut la lucruri serioase. Am plantat trestie de zahăr în curte, toamna băteam lanurile de porumb să aleg plutele perfecte, vânam bateriile de mașină pentru niscaiva plumb, îmi vizam trimestrial permisul de pescuit, cred că mai aveam un pic și mă apucam să dresez râmele să facă frumos pentru a atrage peștii. Ba, la un moment dat, am primit de la același unchi care îmi dăduse și bățul amintit mai sus două undițe ușoare ca fulgul, dintr-un material asupra căruia nu mă hotăram dacă să-l declar bambus, piper sau, pur și simplu, made in China. Astea toate se întâmplau înainte de ’89.
Vara, o dată la două zile, eram pe canalele de irigații ce împânzeau miile de hectare de pe care IAS Prundu raporta depășiri obscene ale planului la hectar. Ei bine, canalele acelea bălteau de pește. Carași leneși, unii cu solzii negru nămolos, alții galbeni ca mămăliga pe care le-o serveam ca aperitiv la cârlig, roșioare despre care nu pot să spun decât că aveau înotătoarele roșii?!!, pui de mreană sâcâitori, pietrușei cu capul mare pe care îți era și scârbă să-i scoți din ac din cauza numelui dat prin părțile locului, unul care făcea trimitere sub brâul ciobanilor, soreți colorați, numiți, habar nu am de ce, regine, ciortani cărnoși, bibani hrăpăreți sau mârlițe pe care le creditam drept știuci în toată firea, toți peștii ăștia înotau liniștiți, fără să le pese că la suprafață al XIV-lea Congres avea să fie și ultimul, ceea ce pentru ei însemna pieirea. Dacă până atunci, pe lânga frica legitimă de pulanul milițienilor, exista și un nene inspector de la AJVPS care se plimba cât erau zilele de lungi cu bicicleta pe baltă, căutând carnete fără viză, adică pașapoarte pentru confiscat scule, locul său a fost luat, în primele luni ale lui 1990, de foamea democrației.
Cărțile de istorie ale neamului purtător de branhii pot să consemneze, sunt martor, a fost genocid. I-au măcelărit sistematic, iar exemplarele mari au căzut primele. Canalele, având trei-patru metri lățime, erau străjuite, chiar pe margini, de drumuri. Geniali în nimicnicia lor, pescarii de ocazie au inventat o unealtă care nu a dat greș: două tractoare mergeau, fiecare pe câte un mal; între ele au întins lanțuri cu zalele groase, legate în așa fel încât să bată apa ca zbaturile unui vapor, până la mâl; în apă, alții culegeau peștii amețiți ca pe lubenițe. Când se pregăteau să respire ușurați că au scăpat, supraviețuitorii, puțini câți mai erau, s-au înecat cu Tomosan; celor care aveau noroc li se tăia rapid capul, alții ajungeau în piața din Giurgiu, bântuiți și în viața de apoi de blestemele oamenilor intoxicați. Acolo unde condițiile au permis, volții s-au raliat și ei mișcării revoluționare a eliberării apelor de pești. În fine, când credeai că apele s-au liniștit, iar broaștele plecate în pribegie pe malul Dunării erau gata să se întoarcă acasă, a fost rândul plaselor să intre în acțiune pentru a desăvârși masacrul.
Au trecut 18 ani de atunci. În fiecare an îmi fac timp să merg, într-o zi de vară, la pescuit pe canalele copilăriei. În ciuda tuturor avantajelor date de tehnologiile vremurilor noastre, niciodată nu prind mai mult de câțiva cărășei anemici. Pentru că pește, așa cum îl știam când eram mic, pește care să facă varga să tremure, să inunde creierul cu adrenalină, să despice apele cu o bătaie de coadă, pește de felul ăsta nu mai e.
