Iar despre cărți, așadar. Două dări de seamă rapide. Un roman de 300 de pag strain e mult mai usor de citit decit unul romanesc de 200. Ăsta-i paradoxul. La noi se scrie mult fara o stiinta exacta a lui "captatio". În plus, tot la "noi", lectura grea poate fi o calitate clară a rafinamentului autorului.
Mi-e asa sila de ierarhiile literare stabilite pe aici incit, ori de cite ori incep cartea unui băștinaș, trag cu ochiul la bibliotecă și nu pot să-mi dau un raspuns plauzibil la urmatoarea intrebare: De ce dracu' pierd timpul cu românașul ăsta plin de țîfnă estetică în loc
Iar despre cărți, așadar. Două dări de seamă rapide. Un roman de 300 de pag strain e mult mai usor de citit decit unul romanesc de 200. Ăsta-i paradoxul. La noi se scrie mult fara o stiinta exacta a lui "captatio". În plus, tot la "noi", lectura grea poate fi o calitate clară a rafinamentului autorului.
Mi-e asa sila de ierarhiile literare stabilite pe aici incit, ori de cite ori incep cartea unui băștinaș, trag cu ochiul la bibliotecă și nu pot să-mi dau un raspuns plauzibil la urmatoarea intrebare: De ce dracu' pierd timpul cu românașul ăsta plin de țîfnă estetică în loc să citesc orice alt franțuz, neamț, englez sau american. N-am răspuns și mă chinui uneori, alteori le dau de pereți și bag repede ceva să mă "întremez". Pentru asta au fost urmatoarele două romane.
1. M. Agheev, Romanul cocainei, Polirom
Romanul e atribuit lui Nabokov, lui Aldanov sau lui Mark Levi. A fost publicat in foileton într-o revistă ruseasca din diaspora. Oamenii au publicat un manuscris trimis de un anonim din Istanbul, se pare.
În orice caz, acest gen de prezentare nu prea m-a entuzismat, apare un marketing rudimentar, mai ales pomenirea lui Nabokov în fiecare prezentare. Dar romanul chiar face toți banii.
Titlul e înșelător. Nu e cu atîta cocaină pe cît pare - povestea cu drogul ocupă cam un sfert din carte. Cocaina nu-l hipnotizează pe narator, ca în atîtea cazuri de literaturi "narcotice". M-am plictisit de toate pomelnicele despre cum să bagi în tine (sau în personaj) droguri, pe filieră Burroughs. E plicticos, nu ma interesează. Or fi simțind ei ceva literar, dar eu nu simt citindu-i decît că am pătruns în camera cu dosare de la o clinică de dezintoxicare. Iar cînd mai e și la modă, devine iritant.
Ei bine, romanul ăsta e cu droguri, dar nu se întemeiază pe ele. Are un început în forță cu un adolescent care-și umilește mama în public. Un pasaj care mi-a mărit forțat pupilele, ca să folosesc un limbaj narcotic.
Liceul rus moscovit din timpul primului război mondial este o socioetate incredibil de cosmopolită și vulnerabilă, în același timp. într-o aceeași clasă se întîlnesc și viitorii revoluționari roșii, și decadenții. Primii vor cîștiga partida.
Am mai reținut un alt pasaj dur, acela cînd Vadim Maslennikov, personajul principal simte nevoie urgentă de a-și transmite boala venerică unei fete agățate la întîmplare.
"RC" e genul de carte care, după titlu, ar putea intra într-o listă cool previzibilă, dar care uimește tocmai prin privirea extrem de lucidă, "clasică", a naratorului asupra unei realități moderne, narcoticul, și asupra unei realități istorice, acea lume sfărîmată de comunismul rus.
2. Paul Auster, Palatul lunii, Humanitas
Dacă ai un autor adorat trebuie să-i citești tot și să-i înduri cam tot. "Palatul lunii" nu e cartea sa de căpătîi, aproape c-o transmite însuși autorul, e mai mult un șantier pentru teme obsedante la el. Auster a ajuns în timp la un rafinament incredibil al descrierii decăderii. Imaginea individului care alunecă imperceptibil din zona burgheză onborabilă, la marginea societății este icoana paradigmei obsedante la Auster.
În plus, omul se joacă de-a simbolistica paranoidă, transformînd parte din istoria Lumii Noi într-o stranie hartă a "lunii". Tot din paradigma luminii lunare vine și o anecdotă cu Edison și Tesla, desprinsă sigur din cărțile de popularizare a științei.
Tesla venise cu inventia "curentul alternativ", iar Edison s-a simtit teribil de amenintat (el si becul lui) și a început să facă demonstrații în piețele publice pentru a arăta efectul mortal al curentului alternativ. Omora porci, rațe, găini, pentru a îngrozi poporul. A inventat scaunul electric din ură pentru Tesla, invenție cumpărată de închisoarea Sing Sing și folosită cu mare spor pînă azi. Auster narativizează lecțiile insipide de fizică, sînt pagini incredibil de suculentă. Am ales doar o mică bucățică anecdotică.
Leviathan (Paralela45) și În țara ultimelor lucruri (Humanitas) rămîn cele două romane de căpătîi în ce-l privește pe Auster. Palatul lunii e o joacă bună mai ales pentru fani înrăiți. Pentru aceia care vor să înțeleagă ritualul singuraticului absolut în jungla urbană. Pentru cei care vor să înțeleagă alienatului cu metodă. Pentru restul, sînt altele mult mai bune...
Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca
