Piața Amzei, care nu mai e ce-a fost, în cazul în care se întreba cineva, duminică seara. Eu, pe strada cu prioritate, cred că se cheamă chiar Amzei, cu intenția nestrămutată de a ieși pe Magheru. El vine pe strada cu “cedează”, dar crede că triunghiul roșu atârnat pe stâlp e ornament de Crăciun. Eu, că am trecut des pe acolo și știu că e o încrucișare păcătoasă de drumuri și destine, reduc ușor viteza, de la 40, la vreo 30 la oră. El, “Olandezul Zburător” (varianta Pirații din Caraibe). Eu apuc în ultima clipă să-i văd farurile, îmi sudez talpa de frână,
Piața Amzei, care nu mai e ce-a fost, în cazul în care se întreba cineva, duminică seara. Eu, pe strada cu prioritate, cred că se cheamă chiar Amzei, cu intenția nestrămutată de a ieși pe Magheru. El vine pe strada cu “cedează”, dar crede că triunghiul roșu atârnat pe stâlp e ornament de Crăciun. Eu, că am trecut des pe acolo și știu că e o încrucișare păcătoasă de drumuri și destine, reduc ușor viteza, de la 40, la vreo 30 la oră. El, “Olandezul Zburător” (varianta Pirații din Caraibe). Eu apuc în ultima clipă să-i văd farurile, îmi sudez talpa de frână, ABS-ul face zdrum-zdrum-zdrum. El accelerează, se vede treaba că a luat de bună faza că șoferii meseriași bagă viteză când sesizează o situație cu risc de accident. Pentru o secundă, chiar mai puțin, ciocnirea franco-spaniolă (Reanult, el - Seat, eu) pare iminentă.
Ca în urmă cu o veșnicie de vreo patru ani, când am intrat într-un frate de peste Prut în fața Guvernului, am spus doar „îl lovesc”. Totuși, până și eu mă mai înșel uneori. Deși între noi mai rămăsese spațiu doar cât să bagi programul de guvernare al PDL-PSD, adică o coală, cei doi bodyguarzi de la trattoria de lângă rămân cu buzele umflate (la figurat, nu din motive de Rareș Niculescu). Soarta le-a jucat un renghi, nu l-am lovit pe idiot. De acum suntem statici. Eu îmi măsor adrenalina, am destulă cât să dau și la export. El își sărută blonda-i iubire, coboară din mașină: dacă nu mă întorc, să-i zici lu’ mama că o iubesc și lui fraeru’ ăla coclit dă fra’tu că-i spar fața dacă nu îmi dă înapoi cămașa pă care i-am dat-o să se ducă la Bambu.
Nu cred că a zis așa, exgerez eu, dar cert e că el se dă jos din mașină și se apropie amenințător. Eu, v-am mai spus, mai mult lover decât fighter, dar în momente d-astea uit câte kilograme cântăresc, așa că mă dau și eu jos. Zic pe limba lui, habar n-am de ce și pe oltenește, prietene, nu văzuși semnul de cedează. Animalul e surpinzător de rațional, își înăbușă următoarea înjurătură, se uită către triunghiul care stă impasibil cu spatele la noi, se oprește descumpăni și mormăie un “nu l-am văzut” pe un ton de mi-a mâncat pisica tema.
Se întoarce la mașină, însoțit de privirile dezaprobatoare ale bodyguarzilor (mai rar două dezamăgiri într-o singură seară). Când să se urce, probabil ca să-și spele rușinea de nu se fi întors cu nici un scalp pentru colecția personală a ocupantei scaunului din dreapta, îmi strigă: “Data viitoare să fii mai atent, daaaa?”. Umilință supremă, jur că îmi pare rău că n-am intrat în el, măcar știam că, pentru cel puțin o lună, șoselele se eliberează de greutatea unui bou.
Acum să revin la titlu de mai sus. Din păcate, el nu enunță o constatare, e doar un pronostic și un cârlig să-mi citiți povestea până la capăt. Pronosticul e că atunci când o sa trec printr-o intersecție având prioritate și nu am să mă uit în stânga și-n dreapta ca să mă asigur, ei, da, atunci o să spun că țara asta s-a însănătoșit.
