VStoica si DPAligica despre Reconstructia dreptei

Valeriu Stoica:

Cartea pe care am scris-o cu Dragoș Paul Aligică este o profesiune de credință, o pledoarie, o schiță de proiect, un manual și un exercițiu de prietenie. Înainte de a explica această afirmație, îmi permit însă să evoc succint o întâmplare care spune ceva despre rațiunea din care s-a născut această carte. În urmă cu aproape zece ani, pe vremea când conduceam PNL, am participat la o întâlnire cu oamenii de afaceri din zona întreprinderilor mici și mijlocii. Am discutat cu acea ocazie despre pericolul oligarhizării României și despre pericolul vicierii liberalismului și capitalismului din România. Am vorbit despre privatizările păguboase, despre creditele preferențiale, despre iertările și eșalonările de datorii, despre licitațiile trucate. Am vorbit despre hotărâri de guvern și legi aprobate cu destinație. În această discuție am propus participanților să facem un parteneriat pentru afirmarea adevăratelor valori liberale, ale capitalismului, un parteneriat pentru a împiedica oligarhizarea României. Nu eram așa de naiv încât să cred că propunerea mea va fi întâmpinată cu entuziasm, dar mă așteptam la o minimă aderență. Surpriza mea a fost foarte mare când am constatat că participanții la această întâlnire erau nu atât de interesați de parteneriatul pe care l-am propus, cât mai degrabă de modalitățile prin care puteau să pătrundă și ei în cercul celor care profitau de privatizări frauduloase, de licitații trucate și așa mai departe.
Am realizat atunci că, până la urmă, în România, liberalismul și capitalismul erau mai degrabă clișee decât realități. Și am mai realizat că România nu putea să fie o țară liberală și capitalistă cu adevărat decât în măsura în care își însușea un ton al liberalismului, al capitalismului și al democrației. Așa se explică de ce, de vreo zece ani, mi-am restructurat eforturile în politică, fără să abandonez lupta politică de zi cu zi, dar mi-am dat seama că cel puțin la fel de importantă ca bătălia politică de uzură este o altă bătălie, o bătălie pentru asimilarea valorilor adevărate ale liberalismului, ale capitalismului și ale democrației. Fără o cultură a liberalismului, a capitalismului și a democrației nu putem realiza un sistem bazat pe valorile dreptei. Așa se explică de ce, de vreo zece ani, dincolo de acțiunea politică de uzură cotidiană, încerc împreună cu prietenii mei să construim o cultură politică în România adecvată acestor valori ale liberalismului, capitalismului și democrației. Iar unul dintre cei mai buni prieteni alături de care aceste eforturi s-au desfășurat cu mai mult sau mai puțin succes, cu mai multe sau mai puține victorii și cu multe înfrângeri este Dragoș Paul Aligică. Împreună cu el am scris această carte.
Spuneam că această carte este, în primul rând, o profesiune de credință. Aici revin la ceea ce spunea d-l Gabriel Liiceanu: liberalismul pleacă de la pâinea pământească și, în mod paradoxal, ne oferă pâinea cerească. Această propoziție plină de tâlc pe care a spus-o Gabriel Liiceanu, plecând de la un text de Dostoievski, arată de ce nu putem avea liberalism, capitalism și democrație în România dacă nu credem în valorile pe care această triadă le presupune.
Eu sper că, din cartea pe care am scris-o împreună cu Dragoș Paul Aligică, răzbate, în primul rând, aderența noastră afectivă față de aceste valori. Din acest punct de vedere, cartea este, în primul rând, o profesiune de credință și am profitat de ocazie pentru a ne detașa de falsele liberalisme. Accentul pe care Traian Ungureanu îl punea pe primul capitol din această carte este binevenit, pentru că o maladie a liberalismului în România este plutocrația. Nimic nu este mai periculos pentru liberalism, capitalism și democrație decât plutocrația.
Cartea este, în al doilea rând, o pledoarie. Dacă tu crezi în ceva, trebuie să aperi acest lucru. Și, mai ales, dacă lucrul în care crezi este amenințat în permanență, cu atât mai mult trebuie să fie apărat. De două sute de ani valorile liberalismului, capitalismului și democrației sunt sistematic atacate. Spunem, de altfel, în carte, că de două sute de ani se vorbește de moartea capitalismului. Recent, d-l Iliescu, cu mare entuziasm, ne-a anunțat încă o dată că a murit capitalismul. Așadar, dacă vrem ca aceste valori să reziste în lume și în România, trebuie să le apărăm. Și cartea este o pledoarie, cu argumentele, cu puterile noastre, cu forța de a convinge de care suntem în stare.
În al treilea rând, cartea este o schiță de proiect. În fond, dacă vorbim de liberalism, capitalism, democrație, vorbim despre lumea contemporană, dar vorbim și despre România. Vorbind despre dreapta româ­nească, nu putem să avem în vedere o dreaptă atemporală, detașată de orice fel de biografie. Dacă vorbim despre dreapta din România, înseamnă că trebuie să vorbim despre România și despre viitorul României. Cartea este o schiță despre cum credem noi că ar trebui să arate dreapta românească în codul ei genetic, în codul ei de valori. Nu ne ocupăm în această carte de chestiuni de strategie și de chestiuni instituționale. Atrag atenția că este o mare diferență între această carte, care se cheamă Reconstrucția dreptei, și cartea pe care am scris-o eu anul trecut, Unificarea dreptei. E adevărat că termenul „dreapta“, numitorul comun în aceste două cărți, ar putea să creeze o confuzie. Am sesizat o oarecare dezamăgire în ceea ce spunea Sever Voinescu mai devreme. Prima carte, Unificarea dreptei, se referă la o chestiune de strategie și la o chestiune instituțională. Din punct de vedere instituțional, într-adevăr, există o unificare a dreptei. Dar asta nu înseamnă că această dreaptă are un cod de valori, un cod genetic adevărat. D-l Sever Voinescu, de când a devenit deputat și membru al PD-L, cred că e cel mai în măsură să confirme ceea ce spun eu în mod periodic. Așadar, Reconstrucția dreptei nu e nici o carte de strategie politică, nu e nici o carte de acordare instituțională a dreptei. Este o carte care privește codul genetic al dreptei, codul de valori al dreptei.
Dar asta înseamnă că această dreaptă românească trebuie reconstruită cu un scop. Dreapta românească nu este un scop. Dreapta românească este un instrument de promovare a națiunii române. Dreapta românească este un instrument de reconstrucție a României, într-un moment în care ar părea să credem că n-ar trebui să fim foarte preocupați de viitorul României: suntem membri NATO, suntem în Uniunea Europeană, după ce vreme de secole am stat într-o zonă de indecizie, de amenințări, sub influența mai multor imperii, avem o umbrelă de securitate, deci lucrurile pot fi rezolvate. Or, noi, în această carte, spunem că sunt departe de a fi rezolvate, că problemele de abia acum încep. Am rezolvat problemele trecutului, dar nu am rezolvat problemele viitorului. Nu am rezolvat problemele pe care chiar UE și NATO le au. Există mari provocări care se află în fața acestor blocuri și alianțe din care facem parte. Iar împreună cu ele, noi, ca națiune, trebuie să participăm la rezolvarea acestor provocări. În carte evocăm succint o parte dintre aceste provocări care stau, în egală măsură, în fața națiunii române, în fața Uniunii Europene, în fața NATO. Și, în fond, sunt provocări la adresa liberalismului, la adresa capitalismului și la adresa democrației. Națiunea română va fi în măsură să participe la rezolvarea acestor provocări numai dacă e puternică și numai dacă are o unitate puternică.
Este motivul pentru care cartea este o schiță despre dreapta românească, despre proiectul național românesc. Și aici revin la ceea ce spunea Traian Ungureanu: multora le-a fost insuflată ideea că trebuie să le fie rușine că sunt de dreapta. Mai mult decât atât, încet-încet, începe să ne fie rușine de faptul că suntem români. Or, eu cred că cei de dreapta trebuie să aibă curajul să spună că sunt de dreapta și un om de dreapta din România trebuie să aibă curajul să spună că e român. Aș zice mai departe că un român de dreapta trebuie să fie mândru că este de dreapta și trebuie să fie mândru că este român. Această mândrie nu este una găunoasă, care ignoră toate viciile și păcatele nației. Este o mândrie care nu ignoră în niciun fel ceea ce, în construcția națiunii române, este mai degrabă semnul maladiei decât semnul sănătății. Nu înseamnă că ignorăm cărțile lui Traian Ungureanu, nu înseamnă că ignorăm Omul recent al lui Patapievici sau alte cărți scrise de intelectuali; dimpotrivă, ne asumăm România așa cum este ea, cu puținele ei părți bune și cu multele ei părți rele. Dar o asumăm pentru că este țara noastră. Ne-o asumăm pentru că, dacă vrem ca în viitor să aibă mai multe părți bune, atunci trebuie să îndepărtăm părțile ei rele.
În al patrulea rând, cartea este un manual, așa cum Gabriel Liiceanu a spus foarte bine la începutul acestei întâlniri. Este un manual de liberalism, de capitalism, de democrație și de spirit critic. Pare ciudată asocierea dintre manual și spirit critic. „Manual“ este un termen care evocă ceva practic. Spiritul critic se opune practicii. Ei bine, scriind un manual despre liberalism, capitalism și democrație, noi am vrut să spunem că, dacă aderăm la valorile acestea, nimic nu este dat de-a gata. Altfel spus, e nevoie de o bătălie permanentă pentru aceste valori, pentru o reînnoire a lor, pentru umplerea lor, în permanență, de substanță. Bătălia fiecăruia dintre aceia care cred în liberalism, capitalism și democrație este una zilnică, cu proiecte egoiste sau generoase, cu proiecte mai ambițioase sau mai modeste, cu victorii și multe eșecuri. Dar asta înseamnă că nimic nu este dat de-a gata. Liberalismul, capitalismul și democrația oferă doar un cadru în care ne putem duce bătălia, fiecare dintre noi, zi de zi, și în care putem să învingem sau să fim înfrânți. Mai mult decât atât, cadrul acesta nu este nici el definitiv. Cadrul constituit de liberalism este unul care se reformează, se reconsideră, trebuie reclădit, trebuie apărat în permanență. Nu am putea să facem asta fără spirit critic. Aș pune accentul invers: înainte de a fi un manual de liberalism, capitalism și democrație, cartea aceasta este un manual de spirit critic.
Și, în sfârșit, dar nu mai puțin important, cartea este un exercițiu de prietenie. Îl cunosc pe Dragoș Paul Aligică de mai bine de zece ani și, așa cum am spus-o și în prefața la cartea Unificarea dreptei, rareori am întâlnit un om cu care să pot comunica mai bine în acest spațiu politic, care înseamnă nu neapărat bătălia politică de uzură cotidiană, ci înseamnă, în primul rând, bătălia pentru valori. Cartea este rezultatul acestui deceniu de prietenie. Gabriel Liiceanu m-a întrebat, curios, cum am scris-o. De la depărtare am scris-o, în sensul că fiecare a scris ce avea de scris, eu la București, el la Washington. Din fericire, astăzi e-mail-ul permite comunicarea în timp real și este ca și cum am fi scris-o împreună, în același loc. Dar, vorbind de deceniul de prietenie, eu cred că această întâlnire este și ea un exercițiu de prietenie. Vreau să-i mulțumesc lui Gabriel Liiceanu, ca prieten, că a acceptat să modereze întâlnirea. Vreau să le mulțumesc lui Cristian Preda, lui Traian Ungureanu, lui Sever Voinescu pentru că, tot cu prietenie, au acceptat să vorbească despre această carte. Și vreau să vă mulțumesc dumneavoastră, tuturor, care ați acceptat invitația de a participa la această dezbatere, pentru că, fără un dram de prietenie, nu ați fi fost prezenți aici. Spre deosebire de Traian Ungureanu, care spunea că este sceptic și pesimist, asta pentru mine reprezintă temeiul optimismului. Eu cred că prietenia este un temei sporit pentru optimism. Faptul că noi, cei de aici, nutrim acest sentiment de prietenie este de bun augur pentru valorile liberalismului, ale capitalismului și ale democrației în România.

Dragos Paul Aligica:

Cartea este născută din dezbaterea publică și vizează dezbaterea publică. De aceea, cred că cel mai important indicator al succesului ei  este dat de calitatea dezbaterii publice sau de cea a dialogului pe care îl va genera. Și mai precis,sunt două modalități de a verifica măsura succesului sau a insuccesului acestui proiect. Pe de o parte, este vorba de palierul legat de comunitatea, de familia de centru-dreapta din România: o familie intelectuală, doctrinară, politică, ce adună pe aceeași platformă liberali clasici, conservatori, neoconservatori, creștin-democrați, libertarieni – și nu am avut aici o enumerare exhaustivă. Numim succes măsura în care această carte reușește să surprindă parametrii valorici și conceptuali minimiali apți să adune împreună și să țină împreună această familie. Sau, dacă lucrarea nu face aceasta, măcar să deschidă o dezbatere sau un dialog care ar duce în viitor la identificarea acelor parametri capabili să susțină o tematică și un limbaj care să permită dialogul și  o construcție convergentă a curentelor mai devreme menționate. Pe scurt, și reluând, un criteriu important al succesului cărții este măsura în care în carte fie am reușit să identificăm lucrurile care țin familia noastră împreună, fie măcar am reușit să generăm o dezbatere, un dialog care să ducă mai târziu la identificarea acestor parametri.

O altă măsură prin care cred că putem verifica în viitor dacă demersul nostru a avut oarecare succes este una legată de prietenii noștri, competitorii noștri ideologici din afara familiei noastre. Și aici, evident, suntem conștienți că sunt mai multe curente. Dar două sunt extrem de importante și ele au început deja să se manifeste critic vizavi de proiectul propus de noi în această carte. Primul competitor vine dintr-o zonă mai degrabă influențată de antimodernism și de o oarecare mistică național-socială cvasireligioasă, cu rădăcini evidente în perioada interbelică, dar nu numai. Succesul nostru este măsura în care reușim să-i obligăm pe promotorii acelui mesaj ideologic politic să-și ajusteze discursul și să-l racordeze nu neapărat vizavi de cartea noastră, dar vizavi de situația și contextul ideologic, politic, doctrinar în care ne aflăm la începutul secolului XXI. Un alt competitor este pe partea stângă, din ce în ce mai bine ancorat în contextul românesc - în mod cert foarte bine ancorat internațional – este vorba de mișcarea de stânga, progresistă. Și acolo vorbim tot de o familie, nu de un curent monolitic, o famile din ce în ce mai influentă în România. În această privință, succesul cărții noastre va fi dat de măsura în care reușim să obligăm familia stângii politice prin provocări și argument să se angajeze într-un dialog constructiv sau să-și reformuleze principalii termeni adecvându-i contextului istoric și mai ales contextului național românesc de la începutul secolului XXI.