Iulia Popovici despre cazul Dan Puric ”putinist” și blasfemia cu bancuri de la Teatrul Național

Problema cu one-man show-ul sau conferința lui Dan Puric, de Ziua Mondială a Teatrului, de la Teatrul Național București, nu e că ar fi naționalist(ă), antieuropean(ă) sau mai știu eu cum. Problema e că a fost doar o succesiune de bancuri de tot felul, printre care mai răsăreau referințe bruște la „identitatea de gen” și victimizări personale ale dlui Puric.

Există două abordări în naționalismul militant: cel revendicativ (restul lumii are obligația să dea, să recunoască etc.) și cel smiorcăit (în care tata Occidentul e așteptat mereu să mângâie și să confirme). Cel din show-ul lui Dan Puric e din specia smiorcului, de la nefericirea personală a dlui Puric pentru pierderea unui concurs în Germania pentru că era român până la nevoia de a invoca autorități vestice pentru calitatea excepțională a unor Hamleți.

Teatrul românesc nu e foarte bun, pentru dl Puric, e printre cele mai bune din lume (așa de bun, că eu, una, nu-mi amintesc ultimul turneu al TNB, „prima scenă a țării”, care să nu fi fost în Bulgaria sau Republica Moldova – dar ce știu eu cum se calculează excepționalismul la dl Puric???)!

Pe scurt, în această logică smiorc, treaba cu România e că nu ne apreciază Vestul, domle (și că Sisif era un imbecil, spre deosebire de Isus pe Golgota (???)).

Când, arareori, nu ne informează că istoria teatrului e istoria poporului român și că fiecare reprezentație de spectacol e unică, iar teatrul e efemer (chestiuni de mare profunzime, altfel), nu spune bancuri sau nu povestește anecdote cu „actori uriași” (apropo, Dan Puric e un imitator excepțional, la fel cum e un excelent actor de comedie fizică) și cu mașinistul Papașa (despre care estimez că există câte unul în istoria orală a oricărui teatru din Europa – la Asia nu mă pricep), conferențiarul mai strecoară câte o glumă legată de propriul nume.

Foarte isteț și indicat, dar de la a cincea astfel de glumă încoace nu mai râde multă lume. Mai deplânge lipsa de respect a tinerilor actori (audiența aprobă), mai imită depreciativ femei, se mai plânge (încă o dată!) de faza cu Federația Rusă, mai aruncă niște nume în joc. Aplauze, flori, bis, gata. Nici naționalismul nu mai e ce te-așteptai...  PS: Ca să compenseze bancologia show-ului, „cineva” s-a gândit să pună pe fiecare scaun din sală câte un exemplar dintr-o fițuică antisemită și antieuropeană, numită Certitudinea. Despre care conducerea TNB, aflăm acum, se jură că n-a știut...

Sursa: Iulia Popovici/Adevărul