Un semn că România s-a însănătoşit
Piaţa Amzei, care nu mai e ce-a fost, în cazul în care se întreba cineva, duminică seara. Eu, pe strada cu prioritate, cred că se cheamă chiar Amzei, cu intenţia nestrămutată de a ieşi pe Magheru. El vine pe strada cu “cedează”, dar crede că triunghiul roşu atârnat pe stâlp e ornament de Crăciun. Eu, că am trecut des pe acolo şi ştiu că e o încrucişare păcătoasă de drumuri şi destine, reduc uşor viteza, de la 40, la vreo 30 la oră. El, “Olandezul Zburător” (varianta Piraţii din Caraibe). Eu apuc în ultima clipă să-i văd farurile, îmi sudez talpa de frână, ABS-ul face zdrum-zdrum-zdrum. El accelerează, se vede treaba că a luat de bună faza că şoferii meseriaşi bagă viteză când sesizează o situaţie cu risc de accident. Pentru o secundă, chiar mai puţin, ciocnirea franco-spaniolă (Reanult, el – Seat, eu) pare iminentă.
Ca în urmă cu o veşnicie de vreo patru ani, când am intrat într-un frate de peste Prut în faţa Guvernului, am spus doar „îl lovesc”. Totuşi, până şi eu mă mai înşel uneori. Deşi între noi mai rămăsese spaţiu doar cât să bagi programul de guvernare al PDL-PSD, adică o coală, cei doi bodyguarzi de la trattoria de lângă rămân cu buzele umflate (la figurat, nu din motive de Rareş Niculescu). Soarta le-a jucat un renghi, nu l-am lovit pe idiot. De acum suntem statici. Eu îmi măsor adrenalina, am destulă cât să dau şi la export. El îşi sărută blonda-i iubire, coboară din maşină: dacă nu mă întorc, să-i zici lu’ mama că o iubesc şi lui fraeru’ ăla coclit dă fra’tu că-i spar faţa dacă nu îmi dă înapoi cămaşa pă care i-am dat-o să se ducă la Bambu.
Nu cred că a zis aşa, exgerez eu, dar cert e că el se dă jos din maşină şi se apropie ameninţător. Eu, v-am mai spus, mai mult lover decât fighter, dar în momente d-astea uit câte kilograme cântăresc, aşa că mă dau şi eu jos. Zic pe limba lui, habar n-am de ce şi pe olteneşte, prietene, nu văzuşi semnul de cedează. Animalul e surpinzător de raţional, îşi înăbuşă următoarea înjurătură, se uită către triunghiul care stă impasibil cu spatele la noi, se opreşte descumpăni şi mormăie un “nu l-am văzut” pe un ton de mi-a mâncat pisica tema.
Se întoarce la maşină, însoţit de privirile dezaprobatoare ale bodyguarzilor (mai rar două dezamăgiri într-o singură seară). Când să se urce, probabil ca să-şi spele ruşinea de nu se fi întors cu nici un scalp pentru colecţia personală a ocupantei scaunului din dreapta, îmi strigă: “Data viitoare să fii mai atent, daaaa?”. Umilinţă supremă, jur că îmi pare rău că n-am intrat în el, măcar ştiam că, pentru cel puţin o lună, şoselele se eliberează de greutatea unui bou.
Acum să revin la titlu de mai sus. Din păcate, el nu enunţă o constatare, e doar un pronostic şi un cârlig să-mi citiţi povestea până la capăt. Pronosticul e că atunci când o sa trec printr-o intersecţie având prioritate şi nu am să mă uit în stânga şi-n dreapta ca să mă asigur, ei, da, atunci o să spun că ţara asta s-a însănătoşit.
