Ziua în care România a arătat ca o țară foarte puternică
„Vaccinul AstraZeeneca este sigur și eficient și îi protejează pe cetățeni împotriva COVID-19”, a afirmat joi Emer Cooke, directoarea Agenției Europene a Medicamentului (EMA).
Tot joi, directorul regional pentru Europa al Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), Hans Kluge, a insistat asupra faptului că Europa ar trebui să administreze în continuare vaccinul împotriva coronavirusului dezvoltat de AstraZeneca, deoarece „salvează vieți”.
„În acest moment, beneficiile vaccinului AstraZeneca depășesc cu mult riscurile sale, astfel încât administrarea acestuia trebuie să continue să salveze vieți„, a subliniat el.
Aceste două declarații foarte importante, din partea unor oficiali cu mare ”greutate” în criza sanitară mondială actuală, ne spun multe, dar nu spun explicit ceva ce ne interesează direct ca țară: că România a luat decizia corectă atunci când a decis să nu suspende vaccinarea cu serul elaborat cu ajutorul celebrei Universități Oxford.
Vi se pare ceva pueril, lipsit de importanță sau derizoriu ca impact politic? Poate. Dar mie personal ziua de joi, 18 martie 2021, îmi va rămâne în memorie ca un moment rar în care România a arătat ca o țară puternică pe continent și întreg mapamondul chiar.
De ce? În primul rând, pentru că am avut confirmarea că, în momente-cheie ale istoriei, putem înota împotriva curentului general atunci când știm cu adevărat ce vrem ca nație.
Or, nu vrem sigur să pozăm în continuare în ochii lumii ca un petec de lume slab, lipsit de anvergură și fără o însemnată busolă geopolitică. De prea multe ori în istorie, mai ales în istoria recentă, am ”jucat” mic în plan internațional. Singura dată când a fost altfel a fost momentul în care fostul președinte Emil Constantinescu a decis să acorde drept de survol avioanelor americane pe teritoriul României, în operațiunea de a bombarda ținte ale regimului lui Slobodan Miloșevici, autorul celui mai mare genocid pe teritoriul Europei de la Al Doilea Război Mondial încoace.
Atunci, Emil Constantinescu a fost un adevărat om de stat, alegând să fie crucificat de presa neocomunistă din România, dar influențând decisiv apropierea noastră de NATO și implicit de Uniunea Europeană.
La fel și în criza actuală pandemică. Când țări ca Germania, Italia, Spania sau Franța aleg să suspende un vaccin contestat, e greu ca tu să continui pe sens opus. Mai ales când dai piept cu un fenomen aproape implacabil: lipsa de încredere a populației generată de suspiciunile efectelor negative ale vaccinului AstraZeneca.
Și cu toate aceste handicapuri imense, autoritățile politice și sanitare de la București au ales să joace împotriva curentului general și să continue vaccinarea cu serul contestat. Iar astăzi, au primit două foarte importante confirmări că au ales bine.
Este un mare semn că putem alege și un alt destin decât cel de a șaptea spiță la căruță. Că atunci când avem curajul să ne ținem de planul nostru – în cazul de față, vaccinarea ca unică soluție de a reveni la viață socială – nimic nu ne oprește să decidem altfel decât mai marii lumii.
Ideea de a ”juca mare” nu are nimic de-a face cu cea de ”a-ți umfla mușchii” – specialitatea curentului naționalist-populist, pentru care a fi ”Gică-contra” pe orice motiv și indiferent de consecințe este regulă indestructibilă.
Nu, e vorba de a ne juca bine cartea, în interesul binelui general, chiar cu riscul de a fi împotriva curentului majoritar din societate și a părea ”ciudat” în ochii marilor națiuni europene care judecă pe dos decât tine.
Avem multe probleme ca țară, care sunt adânc impregnate în ADN-ul nostru național și se reflectă nociv în jocul politic intern. Vindecarea ia timp, suferințele vor mai dura.
Dar un mare început ar fi să decidem ca în cazul crizei AstraZeneca. Să notăm aici meritul tuturor, al Puterii, al Opoziției, corpului medical, societății civile.
Toți actorii au acționat cu măsură taman în momentul în care, în presă, creștea ostilitatea față de Guvernul Cîțu, pe motiv că nu se grăbește să ia o decizie de tipul Germaniei, Italiei, Spaniei, Danemarcei, Norvegiei sau al altor țări ce suspendaseră vaccinarea cu antidotul AstraZeneca.
O mențiune specială aici pentru PSD, care putea simplu să sporească tensiunea, dar n-a făcut-o, semn că ”implanturile” gen Alexandru Rafila în partid au mai șlefuit din abordarea acestui conglomerat politic abonat la populismul deșănțat, în trecut.
Nu e ușor să decizi cum a făcut România în acest caz.
Trăim momente în care establishmentul politic se mulează ca o plastilină cuantică pe tot ce vine dinspre popor la vârful statului. Dorința de conservare a privilegiilor, mai ales în astfel de vremuri foarte instabile, este și mai mare decât înainte; deci cu atât mai greu să te opui unui curent din societate cum era cel care cerea suspendarea vaccinului respectiv!
Dar, ca în război, tocmai în aceste momente se vede caracterul, tăria, forța și unitatea întru anume crez politic major. Dacă această întâmplare nu e un simplu ”accident” de moment, ci rodul unei noi atitudini de nație, atunci putem spera că vom reveni la gloria României de altădată.
Una pe care am probat-o în istorie și pe care o merităm pe deplin. Avem tot ce ne trebuie pentru a performa în lumea de azi. Am trecut cu bine peste tragedii ale istoriei recente, avem încă un popor capabil, creativ și dornic să facă treabă, suntem în relații mai bune ca niciodată cu stâlpii Occidentului.
Ne lipsește doar mai multă unitate, credința fermă că putem și mai ales consecvența. Mi-aș dori ca acest exemplu de Românie puternică să fie sămânța unui alt început, care să ”nască” un alt destin de țară. Una MARE. Se poate!
