“2012” – probabil cel mai tare “disaster movie” făcut vreodată
Ştiu, sunteţi familiarizaţi cu filmele dezastru în regia lui Roland Emmerich – regele fanteziilor apocaliptice -, fie că vorbim de atacul extratereştilor din “Independence Day” (1996), monstrul preistoric “Godzilla” (1998), sau încălzirea globală din “The Day After Tommorrow” (2004). Dacă însă credeţi că aţi văzut totul şi că nu mai e nimic de zis în materie, ei bine, vă înşelaţi! “2012” este de departe cel mai spectaculos şi mai entertaining film al regizorului german, iar efectele speciale sunt incomparabile cu absolut tot ce a produs Hollywood-ul până acum.
Ca în majoritatea poveştilor S.F. naive, “2012” începe într-un laborator obscur, aflat acum în adâncurile Indiei. Un cercetător ilustru necunoscut identifică nişte explozii solare ce au ca efect supraîncălzirea nucleului pământului. Dezastrul a fost anunţat şi de calendarul mayas, în dreptul datei de 12.XII.2012, aşa că în ziua cu pricina scoarţa terestră o ia razna. Cutremure, tsunami şi falii tectonice în mişcare anunţă sfârşitul lumii, totul în mai puţin de 24 de ore. Dar cauza este lăsată pe planul doi, deoarece Emmerich este mult mai interesat de peripeţiile eroilor lui, nu de găuri în stratul de ozon şi lecţii de fizică a pământului.
Elita politică a lumii este la curent cu descoperirile din India şi pregăteşte în mare secret o soluţie salvatoare. Desigur, valabilă numai pentru privilegiaţii din guverne şi cei care îşi permit un bilet în valoare de un miliard de dolari! Ce ar putea face guvernele cu ataţia bani, din moment ce lumea se scufundă, nu ştim, dar nici nu ne interesează. Pentru că după ce facem cunoştinţă cu scriitorul ratat şi divorţat Jackson Curtis (John Cusack), care descoperă secretul în timpul unei banale vizite în parcul Yellowstone, distracţia/dezastrul de dezlănţuie.
Jackson&familia încep o cursă nebună către China, cu avioane de ocazie, piloţi amatori şi decolări în ultimul moment de pe piste care se năruie în prăpastii pline de lavă. Nu daţi ochii peste cap, vă rog! Filmul e suficient de aberant încât să nu ne bage în sperieţi, dar atât de dinamic, de amuzant şi de tensionat, să nu-i simţim durat de două ore şi 38 de minute. Mai mult, e un deliciu visual, o poveste superficială, accesibilă şi celor mici, dar ar putea să vă surprindă cu probleme etice şi întrebări greu de digerat.
Una din ele, care mi-a rămas în cap după ce am ieşit din sală a fost următoarea: dacă lumea s-ar scufunda şi locurile de salvare ar fi limitate, aş fi suficient de tenace să scap, suficient de norocos?
