Tomatina electorala
Cînd mă duc la bucătărie să fumez, mai deschid televizorul pe Realitatea TV şi mă uit cu un mare zîmbet, atit interior cît şi exterior, la oamenii aceia care vorbesc pe-acolo, îmbrăcaţi la costume cam de aceeaşi culoare, negre, gri, sobre ce să mai! Observ în treacăt că ceea ce îi deosebeşte nu e nici limpezimea frazelor, nici imprevizibilitatea discursurilor, nici vreo cine ştie ce mare idee care scapără prin vorbele lor. Ceea ce-i deosebeşte sînt cravatele. Pe vremuri, generalii, coloneii, locoteneţii aveau uniforme, fireturi, panaşe, cizme lucitoare, epoleţi şi vipuşti. Acum, politicienii se deosebesc doar prin două chestii: cravatele şi insignele alea mici şi insignifiante. Primele sînt semnul eleganţei, celelate ale apartenenţei politice. Mă chiorăsc cîteodată, ca babele care se dau aproape de ecran ca să-l recunoască pe Benone Sinulescu, să văd în ce constă căcăţişul ăla metalic prins pe reverul vreunuia, lîngă buzunăraşul unde altădată bărbatul elegant îşi înfigea batista, să mă prind şi eu de la ce partid este. E o zgîrcenie de semn, zău aşa! După insigne nu-i poţi deosebi. De-aia m-am decis că aş vrea să poarte uniforme colorate. Ceva mişto, pompos, cu zorzoane, să-i recunoască lumea din prima pe stradă, la televizor. Îmbrăcaţi astfel, unii nici n-ar mai trebui să deschidă gura. Ar zîmbi şi gata, aş înţelege ce vor să spună, ce idei politice îi animă. Dacă aş fi preşedinte aş face referendum ca să bag asta şi-n Constituţie: Sînteţi de acord cu uniforma electorală obligatorie? Da sau nu. Scurt. Portocalii în portocaliu, roşii în roşu, albaştrii în albastru şi udemeriştii în transparent, ca să nu se-ncurce cu ăilalţi. Reglementat frumos prin lege, ca să nu existe discuţii. În fond, politică, fotbal, tot un drac: alb-vişinii, cîini roşii, portocalii, verzii… Hai c-ar fi drăguţ? Ar intra poliţia călare peste ei, pe bloguri, să-i mai despartă, s-ar arunca justificat cu lacrimogene, ar avea şi Becali un rost în peisaj. Am şi slogan pentru campanie: O campanie colorată într-un limbaj colorat! Nu e genial, dar merge. Ar mai fi, să zicem, „O campanie transparentă, plină de culoare„, dar mi-e să nu se înţeleagă aiurea. În fine, mai vorbesc cu Tătaru, cu Naumovici, văd eu.
Şi ar mai fi ceva. Aş pune tot la referendumul ăsta pe vreau insistent să-l organizez dacă aş fi preşedinte o a doua intrebare, care ar avea un efect pe termen lung în atragerea electoratului la urne în sensul că înfruntările electorale i-ar atrage pe copii încă de mici în faţa televizoarelor. Întrebarea sună aşa: Vreţi ca politicienii să nu mai dialogheze între ei ci să se înfrunte prin împroşcare cu vopseluri ecologice în culoarea partidului pe care-l reprezintă? Dacă s-ar răspunde cu „da” vă daţi seama că ar aştepta copiii cu sufletul la gură să vină electoralele. Ar creşte audienţa TV la talk-show-uri prin grădiniţe ceva de speriat. Ar vorbi copii acasă despre politicieni, şi-ar convinge părinţii să meargă la vot, s-ar pune în mişcare democraţia, ce mai. Şi să cîştige alegerile partidul care a reuşit să vopsească cei mai mulţi români în culorile sale. Vă garantez că am face şi turism cu treaba asta. S-ar înghesui japonezii şi nemţii pe aici mai rău ca la Tomatina.
