Nicușor Dan sau Despre Pionul care se viseaza Rege
(Un eseu ironic despre democrația jucată la tabla de șah)
Nu am nicio problemă cu Nicușor Dan. Nu. El nu e problema noastră. Cum să fie? E doar un fluture palid, orbit de lumina unei lămpi electorale, trimis zâmbind spre becul incandescent al puterii, fără să-și dea seama că-și va arde aripile fragile de idealist matematician.
El este, desigur, un profitor al jocurilor de putere, dar, in primul rand, cred ca este victima perfectă — candidatul „independent” într-o lume în care independența e un cuvânt pe care doar copiii și idealiștii îl mai pronunță cu seriozitate. Nu, Nicușor Dan nu e Răul absolut. El e doar un pion, promovat cu grijă, apărat cu zel, pus să avanseze pe tabla de șah a României ca într-o partidă prestabilită, cu final anticipat.
Merge drept, timid, disciplinat, până la ultima linie. Acolo, în “fondul de ochi” al democrației simulate, pionul e sacrificat. Nu cu brutalitate, nu cu ură — nu, el e transformat. Căci în șah, pionul care ajunge până la capăt nu devine rege. Devine ce vrea regele.
Dar cine e Regele, vă întrebați?
Oh, să vă spun. Regele e acel personaj lent, aproape inofensiv la prima vedere, care nu face nimic direct, dar căruia toți îi păzesc pielea. Se plimbă un pătrat la un moment istoric, și totul se învârte în jurul lui. El este Sistemul. Sistemul acela adânc și nevăzut, cu rădăcini încă din anii ’80, înfipt adânc în arhivele Securității și în cioburile sticlei fumurii din birourile lui Florian Coldea. Nu-l vedem, dar toți îi simțim respirația.
Regina? Ah, regina e neobosită. Se mișcă cu eleganța unei decizii de la Curtea Constituțională pâna la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie. E omniprezentă. Poate fi justiția „reformată”, azi în halat de judecător, mâine în togă de Avocat al poporului, poimâine într-un dosar clasat. Ea e mafia cu robă – elegantă, discretă, fatală.
Turnurile, acele bastioane ale democrației aparent pluraliste? Ei bine, ele sunt PNL, USR și UDMR – clădiri gri și impersonale, identice în esență, doar colorate diferit pe exterior, ca niște IKEA-uri politice. Le tot mutăm de pe flanc pe centru, de pe centru în colțuri, dar mereu servesc aceeași cauză: protejarea regelui.
Caii? Ah, ce piese interesante! Săracele, se mișcă strâmb și te lovesc din unghiuri imposibile. Aparent, n-au logică — dar doar dacă nu știi vechile reguli ale influenței. Caii sunt Petrov, cu chipul bonom al fostului președinte, care spunea „Eu n-am colaborat”, până când colaborarea i-a explodat în faţă, Manole, eternul guvernator, care a zidit economia cu mâna lui, de atâtea ori că nici nu mai știm dacă țara e templu sau temniță. Și desigur, Predoiu, care a fost orice – doar sincer, nu, Bolojan, Trăilă, Câţu, Orban etc.
Nebunii, piesele pe diagonală ale propagandei culturale, se preling printre idei ca un ceai rece cu aromă de patetism. Ei sunt „ideologii neamului”, paiatele solemne ale gândirii fără coloană. Gălăgioși, vanitoși, sofisticați în aparență, dar goluri pe dinăuntru: Liiceanu, Patapievici, Papahagi, Gâdea, Radu Tudor, Cristian Tudor Popescu – toți, un cor de îngeri căzuți într-un talk-show etern, cântând despre morală pe un onorariu lunar.
Și mai avem pioni. Mulți pioni. Pionii de conjunctură — artiștii semi-obscuri care ne învață cum să votăm de fiecare dată, și care, de fiecare dată, spun apoi că au greșit. Oameni buni, dar slabi, care cred că „a susține democrația” înseamnă a susține mereu același sistem, dar cu o față nouă, ușor mai fotogenică.
Iar noi? Ah, noi suntem tabla. Pe noi se joacă. Pătrățelele noastre sunt străzile, casele, spitalele, școlile, cimitirele noastre
Nicușor Dan va fi dus până în capăt. Va fi protejat, apărat, susținut. Va fi poate transformat. Dar nu va conduce nimic. Pionii nu conduc niciodată. Sunt doar îmbrăcați în vise și împinși înainte de o forță care nu are chip, dar are un plan.
Și când partida e câștigată, când adversarul e redus la tăcere și poporul mulțumit că „nu a câștigat celălalt”, pionul e retras. Cu mulțumiri, cu onoruri, cu o pensie simbolică. I se dă și o statuie. Mică. La marginea unei gări închise.
Apoi… sistemul continuă să joace.
Așadar, mergeți la vot. Da. E bine să mergeți la vot. Dar, înainte de a vota, întrebați-vă: pe ce tablă jucați, cine a pus piesele și — mai ales — pe cine apărați fără să știți?
PhD George CONSTANTIN
12.05.2025
Sursa: Vox Publica
