Discuția despre învățământ e una singură: îl vor privatiza până la capăt sau are cine să-i oprească?
Școala e gratuită pentru copil. Plătesc statul și părinții.
Liviu Pop, fost ministru al educației
Președinția a întors în parlament proiectul de modificare a Legii Educației spunând că marea problemă stă în reducerea ”din pix” a numărului de ore. PSd a zis ”ba nu”.
Am dat exemplu de dezbatere irelevantă despre educație care ignoră marile probleme de la firul ierbii. Principala temă ar trebui să fie, ca și în cazul sănătății, aceasta: privatizarea treptată a unor drepturi menționate clar ca în Constituție ca fiind gratuite.
Citatul din Liviu Pop este adevărul spus involuntar, dar adevăr adevărat. Doar mimăm gratuitatea, restul e public-privat. În România, privatizările nu au fost mai dure pentru că nu avea rost, nu pentru că nu ar fi fost susținute de toate păturile sociale de mijloc și superioare. Avem oameni cu ceva bani, dar și ei au nevoie de subvenții și ajutor de stat. Clasa de mijloc fără o injecție de bani publici, n-ar mai fi ”de mijloc”.
Ce rost ar fi avut ca un medic să se arunce complet în aventura privată când putea face din jobul la stat un ghișeu pentru extras resurse și rente în privat?
Ce rost are să privatizăm complet educația când se poate suge în privat o uriașă rezervă de fonduri (că doar de aia a fost inventat ”pe cap de elev” – cică pentru egalitate, elevul din familie bogată fiind în pericol să primească mai puțini bani de la stat!) înspre instituții private de educație.
Iar acum asistăm la un pas ”de masă” spre privatizarea prin universalizarea after-school-ului. Sigur, așa trebuie să fie, un program prelungit care să asigure și meditarea temelor și a altor activități recreaționale.
Însă acest after school e de fapt o gaură neagră. Pentru că e plătit. Părinții cotizează, cadrele diactice tac, pentru că e un ban în plus, nu tocmai taxat, ambiguitatea e maximă. Muncesc mai mult, trebuie plătiți mai mult, dar tot nu e în regulă. Trebuie plătiți de stat. Iar ei sunt plătiți de părinți, de cei care-și permit.
Părinții cu ceva venituri preferă această soluție, din nou, absolut de înțeles. Dar e logic că se cască hăul între cei care nu pot plăti acest supliment (și sunt destui) și cei care își permit. Oricât de echidistant ar fi cadrul didactic, copilul care îl plătește în plus, cu care face teme după ore, va fi avantajat față de copilul care se descurcă singur după pachetul de bază.
(Bun, avem și o minoritate de privilegiați care nu își lasă copilul la after-school pentru că au oricum prea multe resurse și vor să stea mai mult lângă el.)
Însă fenomenul cel mai actual e această zonă gri în care ținem învățământul primar.
After-school-ul înseamnă de fapt transformarea în industrie pe față, la dimseniuni de masă, a mai vechei practici a meditațiilor.
Îi mulțumesc doamnei care mi-a prezentat precis câteva situații despre acest fenomen. Iată un exemplu:
„La Cluj, invatatoarele sunt platite direct de parinti, fara asociatii sau orice alta forma de contract. Sumele pentru o zi de semi-internat (asa se numeste in Cluj) variaza intre 13 ron si 25 ron, fara masa. Acesti bani intra direct in buzunarul invatatoarei. Parintilor le convine, cu suma asta cumpara teme facute, supraveghere, bunavointa invatatoarei, lipsa de griji. La Cosbuc, invatatoarele de germana matern castiga sume imense, peste 10.000 ron/luna. Copiii sunt discriminati daca nu stau la semi-internat. Sunt si cadre cu tinuta morala si nu fac diferente.”