Cum e Sérotonine?

Cum e Sérotonine?

ianuarie 14, 2019 0

Serotonine s-a vândut în 90 000 de exemplare în primele trei zile de la lansare. Houellebecq își ridică un drept gras de autor pe al șaptelea său roman și numără probabil motive noi de victimizare cum că ar fi vreun renegat și marginalizat, în timp ce e fix în centrul atenției.

Romanul ar trebui făcut praf fără drept de apel. Așa și e pe diverse pagini alternative, dar în presa mainstream e destul de cocoloșit, Houellebecq e mondenizat până la insuportabil. De la pozele fără proteză cu priviri rătăcite de acum câțiva ani, acum e proaspătul mire lăudat pentru vestimentație de Carla Bruni. A ajuns la etapa nici-nu-mai-contează-cum-scrii.

Tot, de la aparatul de marketing până la conținut, suferă de auto-epigonism, de autoclonare fără chef. S-a încercat în presă iar treaba cu Houellebecq-profetul, cel care anticipa atacuri teroriste sau victorii ale islamismului în Europa. În Serotonine apare o scenă în care agricultorii (înarmați) se luptă cu autoritățile pe o autostradă. Diferențele de vestele galbene sunt enorme. Măcar și pentru că protestatarii lui Houellbecq sunt conduși de un aristocrat latifundiar, un bogătan scăpătat din cauza globalizării și a Uniunii Europene. Caricatura cu boierul revoluționar e supremă. Aici e Houellebecq enervantul, dar pe deplin profet în mângâierea pe creștet a unei clase scăpătate, reacționarism făcut cool prin introspecții adânci în sufletul rentierismului.

Cât despre ”autoepigonism”, da, avem acel inginer agronom care mai apare în alte romane, o depresie de data asta tratată cu o pastilă miracol care suprimă libidoul, dar potențează un sexism contemplativ, în care sceneta lucidității masculului castrat de societate cunoaște noi și noi broderii. Avem aceeași moștenire venită din moartea tatălui și relaxarea relativă a funcționarului din clasa de mijloc superioară.

”j’appartenais moi-même aux classes moyennes supérieures alors qu’elle était une enfant des classes moyennes moyennes, et à vrai dire plutôt paupérisées par la crise”

Apare puțin și ceva din Houellebecq cel bun, ăsta fiind paradoxul clasic care face din unii scriitori reacționari, ultraconservatori, martori valabili ai epocii lor: Houellebecq crede în clase (e în categoria reacționar romantică de tradiție, nu pune botul la poezele neoliberale la modă azi), crede în categorii precise de lucrători și rentieri, crede și cartografiază neobosit unghiul bun social din care îți permiți ”alienare vestică de cea mai bună calitate”. Sunt pasaje bune, ca în mai toate cărțile sale în care unghiul satiric e un ”unghi de clasă”, totul, de la sex, la servicii, fiind trecut prin filtrul salarizării, poziției familiei pe scara social-economică. Povestea personajului va fi mereu, implacabil, determinată de salariul lunar, rentă, moștenire. Singurul petrubator care (încă) nu respectă complet piața și clasa este seria următoare: fericirea/nefericerea avantajului/dezavantajului fizic/genetic.

 

În Harta și teritoriul sau în Supunere se vedeau ambițiile de construcție complexă, de grijulie recuperare a unor tradiții literare și filozofice romantic-coservatoare. Însă de data asta a revenit rețeta ușoară tip Platforma. Intello-porn, meditație și antropologie între două partide de sex sau între două evaluări ale tehnicilor sexuale performate de foste și actuale iubite. Deci da, apare și personajul houellebecquian ”fosta iubită”, aia la care se tot întoarce ca s-o evalueze, să vadă cât de bătrână și de distrusă a ajuns etc.

În Serotonine avem și câteva pagini căutat-dure în care personajul meditează dacă să-i împuște sau nu copilul fostei iubite, ca să poată să reia cu ea o relație cu șanse de reușită. Nu o face, e o scenă tip injecție cu andrenalină probabil, totul prea băltea în roman. Cu câteva zeci de pagini înainte, băgase și o scenă cu pedofilie, tot ca un soi de încercare de a aduce la viață narațiunea cu șocuri tip ”n-o să-ți vină crezi”.

Da, aveți și meditația istorică asupra sexului. Masculul 40+ e prins între eliberarea sexuală hippie și generația hard-porn. Pare să întrevadă o speranță în generația indignados, care e sexy fără să fie atât de cinică, dar scena de debut, care se petrece în Spania, se surpă după câteva reverii erotice și o serie de diatribe împotriva iubitei japoneze care-l stoarce de bani și de energie.

Fiecare roman al lui Houellbecq are și un miez politic-economic, erotismul și depresia fiind compensate de singura plăcere reală: talk-showul politic. Agricultura e personaj principal în Serotonine. De la profeția fermă din Harta și teritoriul, cu o Franță agro-turistică, viziune cumva optimistă în care Franța renunță la jocuri globale și devine un soi de parc de distracții pentru bogații planetei, ajungem la cum a distrus globalismul agrocultura și agricultorul francez. Sunt observații scrise pe un ton corect în bună parte, mai ales poziția tehnocratului, a specialistului agronom angajat la stat, care de fapt nu poate să noteze decât cum prețurile din piața globală fac praf agricultorii francezi. Numai că profeția e obosit-populistă, e nasol când un scriitor vânează trenduri politice cu clickuri multe, fără să mai facă măcar efortul anticipației riscate.

Plânsul ravagiilor globalizării e unul aristocratic. Vai, unde ne sunt hamalii să ne care bagajele, uite cum au fost făcute praf joburile mici de slugi. Nici măcar nu e așa, dar important e vaierul personjului care cară o geantă scumpă (fără rotile, că așa se poartă) a iubitei.

Din această grămadă de moloz houellebecqian desprindem pagini bune despre fumat, despre alcool, despre nebunia de a nu avea familie sau de a renunța la ea (renunțarea la familie este pusă peste sinucidere pe o scară a gesturilor radicale). Paginile proaste sunt mult mai multe – și nu cum ar vrea să-și eșafodeze, în stil Jordan Peterson, statutul de martir în fața corectitudinii politice -, sunt proaste după reguli clare: prea multe repetiții, pagini turnate fără șir, ca un monolog de taximetrist pe xanax, un compendiu plictisit al propriei rețete de succes. Cronicarul depresiei rentierului vestic sau a funcționarului plătit peste medie a mai făcut un ban.

Rămâne, cred, un singur motiv de bârfă valabilă și suculentă: a treia căsătorie a lui MH, deja folosită în promovarea cărții de autorul însuși. Beigbeder le-a fost martor, a băgat și o sesiune de karaoke la nuntă. MH a și început să-și facă publice fotografiile de la nunta de acum câteva luni (Houellebecq e și artist-fotograf cu patalama și expoziții în locuri prestigioase). S-a cunoscut cu Qianyun Lysis Li în timp ce aceasta îi studia opera, fiind studentă la Sorbona. Iubita personajului din Serotonine e japoneză și e făcută praf și pulbere, cu tot cu societatea japoneză la pachet.

 

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.