Poveste despre criză şi o menajeră
Citeam aseară un comentariu din The Guardian (da, mă dau deştept acum). Dincolo de tâlcul foarte de nişă al poveştii, e mai mult pentru cei implicaţi în industria media- Dan Kennedy povesteşte cum a economist cîteva lire săptămânal, renunţând la abonamentul la Boston Globe, pretext pentru o analiză a mişcărilor strategice ale unuia dintre primele 20 de ziare din SUA, aflat în cădere liberă de tiraj -, comentariul mi-a amintit de un amic al unui amic de-al meu. De vreo câţiva ani buni, omul nostru avea o femeie care îi făcea curăţenie în casă. Deh, burlac, la început de prosperitate, amicul s-a simţit dator faţă de talentul şi noua sa valoare socială să nu-şi încerce muşchii nici cu Mr Proper, nici să nu-şi strice unghiile proaspăt manichiurate cu coada vreunui mop. A găsit o femeie de serviciu care avea nevoie să-și rotunjească veniturile, a stabilit un preț corect, s-a bătut palma. O vreme, n-aș ști să vă spun câtă, viața individului nu că ar fi fost perfectă, dar niscaiva nuanțe de roz tot au existat. Cu venituri în creștere, că doar economia României duduia, și-a permis să fie generos: periodic, mai adăuga câte un bănuț la salariul femeii. Asta până când a venit criza, iar viața sa a fost spoită brusc în niște nuanțe pe care nici la cavou nu le-ar vrea cineva. Să tăiem din cheltuieli, și-a zis. A căutat, a calculat, a cugetat, din nou a calculat. Ochii i s-au împăienjenit, s-a îndreptat cu jind spre aparatul de ras electric, că lame nu avea în casă. A abandonat ideea, a mai calculat, iar a cugetat. Nimic, situația era disperată. Pentru că stătea la un etaj superior, a privit cu speranță către ferestre. Un zbor scurt=probleme rezolvate. În vreme ce detalia acest simplu plan, inima a început să-i bată mai tare. Mă, geamurile alea nu au mai fost spalate de câteva luni. S-a întors, a privit în jur. Praful de pe raftul ăla n-a mai fost șters de la Crăciun, când am căutat eu steaua de la brad. Iar pe gresia de sub bar e aceeași pată rămasă de acum doi ani, de la un pahar cu bere pe care l-am vărsat că mă grăbeam să opresc aragazul, să nu se ardă afume pilaful cela cu pui. E, și tipul nostru și-a pus iar mintea la muncă, acum mult mai încrezător. Șterge gresia și parchetul, spală vasele murdare -dacă sunt- îmi așează tricourile și pantofii și… Nu-i mai vine nimic în minte. Aha, și lustruiește cada, chiuvetele. Și…din nou blank. Da, și udă floarea! Se mai gândește, socoteala rămâne la fel. Totuși, scrie foarte corect atunci când îmi lasă bilețele că a mai spart un pahar sau că mai e nevoie de un CIF, un Pronto ori detergent de vase. Se dă bătut. 100 de lei pentru o astfel de vizită e cam mult. Gata, renunț la serviciile ei, e criză. Evident, asta nu-i va rezolva problemele financiare, dar se felicită că a făcut un pas înainte pentru a ieși de pe calea risipei pe care îl purtase așa-zisul boom economic personal. E criză, se mai convinge o dată. E criză, îi vine în minte înainte de a adormi. Un fior i se strecoară în suflet. E criză, biata femeie are rate, nu-ți amintești de cîte ori te-a rugat să-i dai bani în avans ca să și le plătească? Amintirile revin sfioase, apoi hotărâte, somnul fuge speriat de grozăvia gândului că încă un om se va pricopsi cu o sapă de lemn. Eu mai pot să renunț la concediu, la plimbări aiurea cu mașina, la mâncat la restaurant, dar ea, biata femeie, cum ar putea să renunțe la rate? Amână decizia. La un moment dat, povestește unor prieteni cât de puțin se solicită menajera lui la locul de muncă, iar unul dintre ei se oferă să îi recomande pe altcineva, la jumătate de preţ, cu mai mult spirit al datoriei. Mda, o să mă gândesc. S-a tot gândit, sunt câteva luni de atunci, şi ghiciţi cine-i aşează în continuare tricourile o dată pe săptămână. Eu încă n-am înţeles de ce nu i-a dat mai multe sarcini femeii, măcar, dar asta e mai puţin important. Ce voiam cu povestea asta, legată şi cu exemplul din The Guardian, e că noi, românii, nu că suntem departe să ieşim din criză, dar vom fi întotdeauna pe marginea prăpastiei. Ne lipseşte simţul acesta al mărunţişului, ne este greu să facem o economie de câţiva lei, ni se pare inutilă, mai ales când nevoia e de câteva sute. Avem un ban, îl cheltuim pe prima hachiţă, ne place prea tare viaţa, ca să vorbesc pe maneleşte. Mă înşel?
