În loc de înjurături quality pentru Becali
Încep postarea asta cu o amintire despre primul meu meci văzut pe stadion, Steaua- Casino Salzburg, în preliminariile Ligii Campionilor, disputat acum vreo mie de ani. Cam singur acasă, am dat o fugă în Bucureşti împreună cu un prieten să vedem meciul. Aveam la noi seminţe, auzisem că e făceau parte din ţinuta obligatorie, ţigări clandestine şi chintale de adrenalină gata să erupă. Habarnişti până-n măduva oaselor, am nimerit pe Ghenecea în sectorul rezervat galeriei (pentru cunoscători, peluza I).
Cum ar spune un comentator sportiv, vremea era splendidă pentru fotbal, puţin cam prea cald, dar şi cu un vânt care adia suficient încât să descurajeze orice broboană de sudoare. Şirurile lungi de bănci din lemn- pe vremea aceea nu existau scaune individuale- soioase şi scorojite era înţesate. Începe meciul, toată lumea în picioare. “Ae, ao, să moară Dinamo”, se strigă, printre altele 🙂 , în jurul nostru. Eu şi amicul meu nu vrem neapărat să moară Dinamo, mai degrabă ne dorim să-i bată Steaua pe austrieci. Aşa că suntem muţi, palmăm câte o ţigară (ne era frică să nu ne dăm de gol în direct) şi ne concentrăm asupra jocului. Aşa de atent eram că nici nu am simţit palma peste ceafă care m-a mutat două rînduri mai aproape de gazon. Nu, i-am înţeles forţa abia când l-a trimis şi pe amicul meu, Nelu, lângă mine, că doar venisem împreună. Bă, voi de ce nu strigaţi, bă f**@@###?, a urlat stăpînul palmei, soră cu o ceafă lată şi o burtă care cântărea singură vreo sută de kilograme. Cu o inocenţă pe care credeam că am pierdut-o odată cu prima înjurătură rostită pe ascuns, în gând, am şoptit un “ce să strigăm?” mai vinovat decât Nicoliţă în meciul cu Real Madrid. Întrebarea a descumpănit-o pentru moment pe matahală, însă, sub privirile bănuitoare ale acoliţilor, şi-a revenit rapid. Forza Steaua, a urlat. Forza Steaua, am îngăimat. Forza Steaua, a bubuit. Forza Steaua, am miorlăit.
Instructajul a durat vreo câteva minute, după care am fost în stare să ne descurcăm pe cont propriu. Forza Steaua, Forza Steaua, Forza Steaua, un crescendo inepuizabil, o sursă de hăhăieli continue pentru toţi cei din jurul nostru, că altceva nu aveam voie să strigăm. La sfârşitul primei reprize, când gâtlejurile noastre, care până atunci nu înghiţiseră decât umilinţă, tânjeau după o gură de apă ca Borcea după Liga Campionilor, credeam că era sclavagismului nostru vocal a luat sfârşit. Abraham Lincolnul nostru a întârziat să apară însă, despre revoluţie nici nu putea fi vorba, iar o eventuală evadare era zădărnicită din faşă ochii injectaţi, veri primari cu palma cea grea.
Aşa că am rămas să urlăm şi cele 15 minute de auză, făcând deliciul tâmp al celor din jur, la fel şi în următoarele 45 de minute, plus cele trei de prelungiri arătate de arbitrul de rezervă. A trecut de atunci jumătate de viaţă, iar eu am rămas stelist, deşi respectu-mi de sine încă mai are coşmaruri repetitive legate de după-amiaza aceea de vară. Asta a fost povestea. Ceea ce voiam atunci când am început textul acesta era, de fapt, să-l înjur pe Becali, într-o manieră quality, pentru întreaga activitate de patron al echipei din Ghencea, care culminează cu joaca stupidă de-a vând Steaua, nu vând Steaua. Numai că, după ce am terminat de scris povestea primului meu meci pe stadion, mi-am dat seama nu merită efortul. Să-l înjure cine vrea, eu am obosit să-l bag în seamă pe măscărici.
