Mă-tii-matica preşedintelui
Întrebare: E cineva atât de prost încât să-şi imagineze că demiterea lui Nica s-a făcut fără ca Emil Boc să-l fi sunat măcar pe Traian Băsescu?
Sau: E cineva atât de naiv încât să creadă că Emil Boc, omul pe care Traian Băsescu l-a făcut premierul României, ar fi îndrăznit – acest om, zic – să provoace o asemenea turbulenţă, fără ca inventatorul său, Traian Băsescu, să ştie?
Şi dacă a ştiut, e cineva atât de încet la minte încât să creadă că Emil Boc ar fi avut curajul nebun de a nu fi de acord cu Traian Băsescu şi de a modifica guvernul de capul lui, ÎMPOTRIVA VOINŢEI lui Traian Băsescu?
Răspunsul va rămâne consemnat în manualul de inteligenţă românească sub numele de Axioma Prostiei Limitate (APL), care zice, scurt: „Nu, nimeni nu-i atât de prost”.
Asta înseamnă că Traian Băsescu a ştiut. Ştiind, înseamnă că, potrivit APL, a fost de acord. Dacă a fost de acord ca Nica să fie demis, înseamnă că trebuia să-i semneze revocarea. Dar el – surpriză! – nu a semnat-o în timp real. Dimpotrivă, a ieşit la televizor şi a zis că PSD şi PDL ar face bine să ia un lighean cu apă rece şi să-şi bage picioarele, deocamdată, în el. S-a declarat nemulţumit de cele două partide, s-a distanţat de gălăgia şi deranjul provocate şi a servit poporului un nechezol la botul calului, adică o propunere cu înlocuitori. În locul măturat şi aerisit pentru Blaga să vină, cică, un independent sau un om din Opoziţie.
Asta înseamnă, scuzaţi traducerea, „Mă piş nu numai pe PSD, dar mai ales pe PDL”. Din toată povestea asta cu jetul verbal, Blaga iese ridicol şi umilit, Boc uşor idiot şi servil, iar partidul, în ansamblul lui slugarnic, o adunătură de uneltitori care trebuie adusă la ordine de tătucul ei. Pozele cu PDL-partidul-cârpă nu sunt noi, există deja un album gros în debara, lângă pantofii preşedintelui. Dar de data asta câştigul tehnic pe termen lung nu mai există, fiindcă, pur şi simplu, termenul e scurt. Dacă în două luni manevra hărţuirii colegilor de la PSD nu se lasă cu reînscăunare la Cotroceni, PDL s-a dus pe copcă.
Update: Nica a fost revocat, iar Blaga e interimar. Teatrul n-a putut fi prelungit până când spectatorii, mulţi dintre ei cu biletele deja cumparate la greva generală de pe 8 octombrie, încep să dea cu roşii.
Aşadar, miza conflictului nu e doar ruperea coaliţiei, perspectivă luată în calcul de ambele partide. Chiar dacă nu a făcut el primul gest ireductibil, PSD era grav frământat de obsesia plecării din guvern. Cu toată ostilitatea armatei din teritoriu, care are nevoie de banii de la centru, cu toată oscilaţia comitetului executiv şi cu toate bâlbâielile lui Geoană, PSD era pregătit de ducă.
Asta înseamnă că PDL putea găsi oricare alt motiv de divorţ. Dar nici n-a căutat, fiindcă exista posibilitatea – mică, ce-i drept, dar exista – ca PSD, covârşit de laşităţile şefilor şi de presiunile provinciei, să rămână, totuşi în guvern. Să accepte, să zicem, o anume umilinţă administrativă, o anume hotărâre de guvern neprofitabilă, să piardă un portofoliu la Educaţie sau la Sănătate, DAR SĂ PĂSTREZE Ministerul de Interne. Or, ca acest lucru să nu cumva să se întâmple, atacul PDL s-a dat chiar la Ministerul de Interne.
Aş numi această desfăşurare de energie şi posibilităţi Teorema Haosului cu Premeditare. Demonstraţia ei, care e în plină desfăşurare la televizor, cuprinde calcule mărunte şi probabilităţi nefaste.
Îl admir pe Traian Băsescu, marele matematician al acestor zile proaste. Virtuozitatea lui în a jongla cu datele problemei personale îl recomandă pentru o lungă carieră în acest circ. Dar, dacă înmulţirea mandatelor se face cu adaos de inteligenţă, împărţirea puterii se face întotdeauna cu rest. De fapt, ea se face cu o mulţime de resturi care ne sunt rezervate nouă, contemporanii ei. Îndatorarea, dezechilibrele şi înapoierea sunt doar câteva din rămăşiţele acestei zvârcoliri greţoase, zilnice şi nesfârşite, care ne înjură de mamă viitorul şi se şterge cu ţara pe bocanci.
