Ai tupeu să te recunoşti ateu? Din Money Express


    O întrebare frustă care poate revela însă un adevăr semnificativ. Nu prea avem pe aici nebuni care să-şi asume opţiuni incomode.
    Intelectual înseamnă şi risc nu doar emfază şi fraze preţioase aruncate pe la dineuri. Avem o incredibilă tradiţie de oameni culţi extrem de alunecoşi care nu s-au lipit niciodată de vreo etichetă incomodă. Dezbaterea privind statutul materiei “religie” în şcoli suferă în primul rînd de neasumarea unor poziţii clare. Ştiu, imediat va veni acea replică obosită cum că nu te poţi lipsi de nunaţe că lucrurile sînt complicate. Nuanţele însă nu sînt menite să îndeplinească funcţia de văl protector, ele vin să rafineze o poziţie anterior asumată. Vorbim atîta despre religie şi despre lipsa darwinismului în şcoli (da, vă vine să credeţi, precedentul ministru al educaţiei a semnat scoaterea teoriei evoluţioniste din şcoli) fără să precizăm de pe ce poziţii venim. N-am auzit o singură voce spunînd clar “sînt ateu sau sînt culmea ateismului, nu mă interesează deloc ritualul bisericesc de vreun fel”. Este o afirmaţie extrem de riscantă pe care prea puţini intelectuali şi-o asumă, cu excepţia poate a unui mic grup de ongişti sau de tineri intelectuali care se revendică de la stînga de diverse feluri.
    Tot revin asupra unui excelent interviu acordat de Ian McEwan revistei The New Republic în care scriitorul abordează cu o seninătate debordantă chestiunea ateismului. Citez: “E important ca oamenii fără credinţe religioase să vorbească, să spună lucrurile în care cred. Există o mică problemă cu titulatura de «ateu» – nimeni nu vrea să fie definit tocmai de valorile în care nu cred. E important ca oamenii care nu au un dumnezeu în ceruri şi care nu cred în supranatural să-şi spună credinţele în valorile morale, în dragoste, în transcendenţa pe care o pot experimenta prin intermediul artelor, muzicii, sculpturii sau mai ştiu eu ce. Din moment ce ei nu cred în viaţa de apoi, s-ar putea ca asta să-i facă să dea o mai mare valoare vieţii înseşi.” Să reţinem greutatea observaţiei în ce priveşte titulatura “ateu”. Cultura religioasă puternică a inhibat, în ciuda laicismului înfipt în esenţa organizării sociale de azi, însuşi substantivul care-i desemnează pe cei care i se potrivesc. Principala timiditate a ateului se bazează pe faptul că nu anti-dumnezeismul îl caracterizează pe el în mod fundamental (asta dacă e un individ raţional), ci tocmai decizia de a se dedica valorilor palpabile imediate, analizei sale şi a celorlalţi.
    Dincolo de această ezitare esenţială a ateului, există, bineînţeles, şi frica demagogică de asumare a lipsei de credinţă. Partide mamut care se declară socialiste prin
    ţara asta nu au un singur membru care să intre în această dezbatere cu fruntea sus. Fug toţi care încotro din faţa tăvălugului ortodox. Au revenit, mai agresiv şi mai solid ca în anii 90, imaginile cu preoţi gata să sfinţească orice. Figuri bisericeşti vin şi predică într-o totală poză a smereniei: dar cu ce vă deranjăm că ne rugăm împreună cu elevii în şcoli, dar cu ce vă poate deranja o catedrală întinse pe hectare în buricul Bucureştiului? Toată lumea credincioasă ţipă în numele drepturilor omului, majoritatea îşi cere dreptul la dominaţie cu armele minorităţilor. Dar asta-i altă poveste
    În Romania, apariţia ateismului ca atitudine normală în spaţiul public ar însemna un pas imens. Avem o tradiţie mai mult decît firavă, în ciuda faptului că, timp de vreo 50 de ani, în vremea comuniştilor, toată lumea şi-a ascuns credinţa prin bisericile dintre blocuri. Pînă în 89 nimeni nu credea decît clandestin. Acum, nimeni nu mai este necredincios decît clandestin. Devii un paria fără să ştii de ce. Pînă şi tovarăşul Iliescu a avut probleme în a-şi recunoaşte credinţele impuse de o ideologie căreia i s-a închinat toată viaţa. Dar nu pe Iliescu vreau să-l aud, ci mi-ar plăcea să văd că această problemă firavă este dezbătută cu simţ de răspundere în spaţiul public intelectual. Dominante sînt încă grupurile de dreapta, cu Patapievici şi Liiceanu în frunte. Mulţi încă afirmă răspicat că nu există intelectualism acceptabil fără liberalism şi fără credinţă în capitalism. Cu aşa credinţe ferme e loc întotdeauna şi de puţin Dumnezeu. Uniformitatea orientărilor în lumea intelectuală romanească este uneori înspăimîntătoare. Puţinele voci care ies din fluviul leneş al mainstreamului par a fi foarte uşor de anihilat. Tradiţia romanească dezvăluie mai curînd voci anticlericale (ceea ce e cam altceva) sau ateist-mistice (Cioran); în zona ateismului pur nu găsim mai nimic
    Întrebarea “crezi în Dumnezeu?” e de-a dreptul indecentă, dar uneori e nevoie să intri în acest joc prostesc pentru a cîştiga teren în spaţiul public. McEwan se minuna la un moment dat de impactul la publicul american pe care l-a avut o antologie intitulată “New Atheism”, ideea fiind una simplă: este un sentiment puternic care neagă unul dintre cele mai puternice filoane culturale fără, dar care, în secolul XXI, încă îşi găseşte cu greu o identitate. Nu cred în exporturile “din exterior”, dar şi astea sînt utile cînd nu avem de făcut decît o minimă fundaţie pentru exprimarea unui sentiment extrem de important: necredinţa. Îşi are şi Romania necredincioşii ei. Din mişcările antireligioase ies uneori şi iluminisme esenţiale pentru felul în care arată o societate modernă azi

    Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here