Am avut de ales: preşedintele Băsescu sau regele Javier Marias
Am fost de la 6 pînă la 7 la GDS în curte la aniversarea celor 1000 de numere ale 22-ului. Lume multă şi diversă. Gedesiştii şi cei care scriu la revistă. O parte dintre cei despre care se scrie în revistă, printre care Emil Boc, Emil Constantinescu şi Viorel Hrebenciuc. Doamne şi domnişoare de aproape toate vîrstele – de la cele cu părul alb, care şi-au păstrat frumuseţea şi seninătatea lăuntrică, la domnişoare care de-abia şi-au făcut intrarea în lume, cum se zicea mai demult. Personalităţi care citesc revista, aici lista ar fi prea lungă. O parte dintre „intelectualii lui Băsescu”, dar şi unii dintre intelectualii alergici la „Cine, dragă, marinarul ăsta?”Cînd am ieşit, nişte poliţişti de la circulaţie se aferau în aşteptarea lui Traian Băsescu, care urma să vină şi el la aniversare. În termeni specifici „fluidizau circulaţia”.
Mi-ar fi plăcut să mai stau, să mai schimb o vorbă cu prieteni pe care altfel nu-i prea întîlnesc, dar la 7,30 aveam lansare la Cărtureşti, în ceainărie: romanul spaniolului Javier Marias – „Mîine în bătălie să te gîndeşti la mine”. Dacă nu ştiaţi, Marias e regele unei insule din Caraibe. Regelui titular de acolo i-a plăcut atît de mult cartea lui, „Romanul Oxfordului”, încît i-a cedat coroana şi beneficiile financiare aferente. Marias a înfiinţat un respectat premiu literar din aceste beneficii. Invitaţi la lansare au fost Maria Dinulescu, Cristiana Leviţki şi Dragoş Bucurenci. Cînd am ajuns, ceainăria aproape goală. Era şapte şi cinci. Cînd am dat drumul, ceainăria se umpluse. Pe masă, printre cărţi, ceainicele ritualice şi ceşti. Îmi place să adulmec ceaiul pe care îl beau alţii, dar mă abţin de la consum. Asta din cauză că în studenţie beam ceai fiindcă nu se găsea cafea. Am început vorbind despre moarte, cum începe şi romanul lui Marias, şi am încheiat despre umor şi despre vinile pe care ni le inventăm cînd nu ne convine ceva greu de reparat sau de acceptat din viaţa noastră. Cristiana Leviţki e psihoterapeut. Am invitat-o fiindcă doream un verdict de specialist asupra obsesiilor protagonistului, dar şi pentru că voiam să ne vorbească despre obsesiile noastre de personaje ale realităţii. La un moment dat nu m-am abţinut şi am întrebat-o dacă printre pacienţii ei se numără persoane care au suferit şocuri asemănătoare aceluia prin care trece Victor al lui Marias, cel care în loc să aibă o aventură de o noapte cu o femeie pe care aproape că n-o cunoaşte se trezeşte în situaţia de coşmar că femeia îi moare în braţe. Ce să facă ? Să-i anunţe soţul, care e la Londra? Asta ar însemna s-o dea de gol, după ce a murit. Dar cum să-l lase pe copilul femeii singur cu mama sa moartă în casă? Nu vă povestesc romanul. Una peste alta veţi vedea că romanul îşi merită titlul, care e un citat. Ca distracţie, aţi recunoscut citatul? Să nu uit, Cristiana Leviţki a ocolit cu discreţie profesională încercarea mea de a o zgîndări.