…Anglicani, Catolici, Ortodocsi – trece istoria pe langa noi in timp ce facem guverne?
…stiu, aveti altele pe cap acum, dar uite ca ma incapatanez sa va atrag atentia asupra unei vesti cu impact asupra intregii Crestinatati, in fata careia zbuciumul electoral din Romania pare un biet fir de praf in ochi: Vaticanul si-a deschis portile pentru Anglicanii care vor sa se converteasca, y compris preotii, carora li se accepta sa ramana casatoriti (nu si episcopilor, insa). Liturghia anglicana se pastreaza – or in aceasta liturghie a fost scos Filioque din Crez, anglicanii fiind, din acest punct de vedere doctrinar, asemanatori ortodocsilor.
Ce ne intereseaza asta pe noi? Pai ne intereseaza foarte tare, daca ne incapatanam sa credem ca o reunificare a Catolicilor cu Ortodocsii este posibila intr-un viitor cat de cat previzibil. Ba mai mult, ca o asemenea reunificare ar putea modifica istoria lumii la modul cel mai concret mai putinta, avand un impact greu de cuantificat, dar nu imposibil de estimat – si asta indiferent daca esti sau nu credincios sau carei confesiuni apartii. Ganditi-va doar cum ar fi aratat istoria Europei – si, implicit, ce a lumii, fara Marea Schisma si/sau fara Reformatie.
Putina istorie: Henri al VIII-lea, suparat ca Papa nu ii ingaduie sa divorteze (si sa recasatoreasca) pentru a-si asigura un urmas la tron, decide sa se desparta de Roma, pastrand insa neatinsa liturghia si crezul Catolic. (Interpetrarea e putintel modificata in varianta anglicana, schisma fiind prezentata drept o diferenta de principii asemanatoare Marii Schisme; faptul ca succesiunea apostolica a fost, totusi, intrerupta, e – omeneste de inteles – minimalizat.) De atunci, Anglicanii au ramas, cumva, intre doua luntri: nici catolici, dar nici protestanti, suspectati in egala masura si de unii si de ceilalti. Dramatic, daca incerci sa te pui in pielea lor. (Daca-mi e ingaduita comparatia proasta, ceva asemanator cu situatia greco-catolicilor in lumea ortodoxa, numai ca aici n-a fost vorba nici o clipa de intreruperea succesiunii apostolice).
Pentru multa vreme (daca stau sa te gandesti, pentru incredibil de multa vreme) traditionalismul britanic si-a spus cuvantul [nota: oamenii astia nu si-au mai schimbat bancutele din parlament de vreo 400 de ani – si acum puterea si opozitia stau „la doua lungimi de sabie” distanta, pentru a evita atacurile de furie:)] si anglicanii au ramas puternic delimitati de protestanti. In ultimele decade, insa, protestantismul a inceput sa castige teren: anglicanii au acceptat preotia femeilor si, mai nou, un episcop homosexual. Schisma a fost evitata in ultimul moment, probabil tot datorita conservatorismului britanic. Nemultumirea traditionalistilor a inceput, insa, sa dea in clocot, iar convertirea lui Tony Blair la romano-catolicism a fost perceput de catre multi drept un semn. Sesizand momentul, Vaticanul n-a stat cu mainile-n san.
(Simplific nepermis demult, desigur, ingros tusele, dar ce poti face in spatiul unui simplu comentariu pe blog?)
Nu voi intra acum in toate arcanele implicatiilor unei asemenea decizii. Ma multumesc deocamdata cu doua observatii: (1) Pare-se ca, pe termen lung, fidelitatea doctrinara (ba chiar si liturgica) … renteaza. Incercarile de modernizare, de „usurare”, „deschidere”, etc dauneaza pe termen lung sanatatii religiei. E suficient sa-ti faci privirea roata pentru a admite – repet, indiferent de crezul personal – ca o asemenea atitudine e perdanta. (2) Inca n-am auzit nici o luare de pozitie a Bisericii Ortodoxe pe acest subiect. Inteleg, e fierbinte, necesita multa chibzuinta si diplomatie, dar tocmai asta asteptam si noi de la Patriarhul nostru, nu-i asa?
