…aratati-mi maimuta!
…la inceput n-o vezi. O auzi. E ca o rapaiala de degete nervoase pe o masa de restaurant, in asteptarea chelnerului zapacit. Stii ca vine cand si cum si cat vrea si ca n-ai ce-i face. Sunetul e precum buzduganul zmeului din poveste – odata aruncat, nimic nu-l mai poate intoarce din drum. Dupa buzdugan, vine zmeul si te mananca. (Imaginati-va, pentru o clipa, ce era in sufletul fatului frumos ascuns in dulap.) Dupa ce-o auzi, o vezi. Vine spre tine, inaintand pas cu pas, ca un batalion nemtesc, implacabil, ca un zid de scutieri mici si umezi. Am mai trait asta la a doua mineriada, cand dadeau peste noi cu gaze lacrimogene pe o straduta de langa cladirea guvernului.
„Here we go again”, mormaie Aukcoo si se cuibareste sub prelata de plastic albastru. Ne varam si noi. Ploua din nou, torential. Vezi ploaia cum vine pe rau, ca o naframa de apa. Ploua pentru a zecea oara in ultimele doua ore, dupa o noape de furtuna si o bujie stricata. „Daca asta e sezonul secetos”, ii spun lui Aukcoo, „cum pacatelor ploua in sezonul … ploios?” Aukcoo, insa, dupa o noapte nedormita si pericolul de a nu mai putea porni motorul canoei, nu mai are chef de glumitzele mele. Mormaie printre dintii inecati in coca: „Ti-am mai zis: sezonul ploios nu inseamna ca ploua mai mult – inseamna ca se topesc zapezile din munti si creste nivelul apei. Atat.” „Bine”, zic eu, „si cat o s-o tina asa?” „Habar n-am”, raspunde Aukcoo, ridicand din umeri. „Intreaba indienii”, zic eu, convins din carti si filme ca oamenii astia se uita la stele, la luna, la papagali, sau la mai stiu eu ce si sunt in stare sa-ti faca o prognoza meteorologica exacta. Aukcoo pufneste in ras si un norisor verde ii imbratiseaza, pentru o secunda, obrajii.
„Paco!” striga itindu-si capul de sub prelata. „”Cat mai tine ploaia asta?” Paco e la carma iar apa curge pe el siroaie. „O ora”, ne anunta cu unglas ferm. Aukcoo se intoarce sub plasticul albastru. „Nici un indian n-o sa-ti recunoasca, in ruptul capului, ca habar n-are cand ploua, cat ploua sau de ce ploua”. Cinci minute mai tarziu, ploaia se oprea si iesea soarele. O vedeam inca, o naframa de apa deschizandu-ne drumul in sus pe Ampyiacu. „V-am zis eu.”
Pare-se ca Aukcoo e ca buruienile – traieste prin fotosinteza. De indata ce iese soarele isi recapata buna dispozitie. „Mi-e foame”, ne spune. „Time for a breakfast”. Asta da ghid. Unde mai gasesti unul care sa hotareasca micul dejun in functie de propriile ghioraituri stomacale – ba s-o mai si recunoasca in gura mare? Simpatic, Aukcoo. Si-a tinut, insa, pofta-n cui pentru inca vreo jumatate de ora, pana cand Freddy a gasit o alta tabara de vanatoare. In jungla nu poti acosta unde ti se nazare. Pur si simplu nu poti. Tabara in care ne oprim de asta data seamana leit cu cealalta – e plasata la cativa metri peste nivelul actual al raului,, are o coliba acoperita cu frunze de palmier si, de jur imprejur, o zona defrisata.
Ghidul nostru e evident bine-dipsus. „Sa facem o omleta!”, zice, folosind pluralul de dragul pluralului, cand mesajul e simplu: „Betto, fa o omleta!” „Si-o cafea!” „Si-o cafea!”. Oua si cafea in Amazon echivaleaza cu icre negre si sampanie Veuve Cliquot. „Paco! Taie lemne pentru un arc!” Urmeaza o explicatie in spaniola pe care n-o pricep prea bine, dar la sfarsitul ei Paco ne invita sa-l urmam in jungla. Asta E jungla. Jungla de jungla. Pana acum vazusem jungla din spatele casei, jungla dindaratul satului, iar ultima jungla, cea de c-o noapte inainte, n-apucaseram s-o vedem pentru ca era prea intuneric iar pe urma ploua prea tare. Acum e soare. Si e jungla. Jungla de jungla. Constat, inca o data, ca pentru mine jungla e ca o femeie: daca-ti place cu o noapte inainte iti va placea si a doua zi, pe trezie, inainte de micul dejun, chiar daca ai in gura un miros de scrumiera si inca n-ai paucat sa te speli pe dinti.
Paco stie dupa ce se uita: doi arbori – wassay si ceva cu sangre – „daca facem un arc”, zicea Aukcoo, „atunci il facem ca lumea”. Nu va mai tin in tensiune: cat am stat in Amazon, arcul/arcurile nu s-a(u) facut. Acum doua saptamani Aukcoo mi-a scris un email: vine in State sa-si recupereze pensia de veetran de razboi si-mi aduce arcurile. Cand traiesc s-o vad si pe asta, va anunt. Deocamdata, Florin si cu mine umblam dupa Paco, cum umbla cateii dupa stapan. Paco ne arata felurite plante, pasari, taratoare,. etc si ne face, pebtru fiecare, cate un mic pomelnic. Noi dam din cap, aprobatori. Uneori mai inteleg cate ceva, alteori mai improvizez, sa se simta si Florin bine:)
Gaseste arborele „de sange” – ala cu sangria. Da sa il doboare cu un topor, da’ nu poate. Un palmier ii impiedica prabusirea. Asa ca taie (si) palmierul. Oamenii astia n-au auzit de ecologie, ii zic lui Florin. L-am judecat pripit: Paco descojeste palmierul, ca pe o ceapa, si-i ia maduva. Ne da si nou sa gustam – e buna! Aveam sa mancam miez de palmier ca fasolea-n armata:)
Procesul de pregatire a arcurilor continua: Paco ciopleste dintr-un singur trunchi (vorbim aici de un copac de vreo zece metri!) doua scanduri pentru arcuri si ne intoarcem in tabara. Omleta e gata, cafeaua e gata, Betto e pe punctul de a (re)adormi. Aukcoo si-a deschis prima bere pe ziua de azi si e fericit. La vita e bella! Si e. Suntem in miujlocul lui nowhere si ne doare-n paispe. Am mancat oua si-am baut cafea!
Pe rau in sus, din nou. Am inceput sa ma plictisesc. Ma doare curul, ma doare spinarea. Vreau orice, mai putin in canoe. „Cat mai avem?”, il intreb pe Aukcoo. „Cat mai avem?”, il imntreaba, in spaniola, Aukcoo pe Freddy. „Putin”, zice Freddy. „Ce inseamna ‘putin’?” intreb. Aukcoo ridica din umeri, „Habar n-am. Ati vrut sa ajungeti pana unde n-a mai ajuns omul alb – deci nici eu. Habar n-am.” Imi explica pe urma de ce, pe rau, distantele sunt greu de calculat: depinde de volumul apei, de viiitura, de puterea motorului. „El, Freddy, vede un copac de care-si aminteste … si cam atat.”
Pe tot parcursul urcatului de Ampyiacu am vazut plute de busteni. Pe masura ce urcam, raul se ingusta, plutele se rareau. Majoritatea plutelor erau fara „stapan”: cativa busteni, taiati la dimensiuni egale, legati cu cablu de otel si marcati cu un fier inrosit. Unele plute, insa, aveau si oameni pe ele – uneori doar batrani, alteori natranio si copii, unii cu umbrelutze de soare. Nu raspundeau la salut. Nici batranii, nici copii. „Le e rusine”, ne-a explicat Aukcoo. „Astia fura lemne”. Paco si Freddy se uitau urat la ei. Oamenii astia se stiu intre ei. Nu poti fura o gaina din ograda vecinului fara sa se afle, nu poti taia un copac fara se se auda.
Pe la trei dupa-amiaza ajungem la o alta tabara de vanatori – de asta data una locuita. Aveau sa fie ultimii oameni pe care-i mai vedeam pana la intoarcerea din jungla.
