Aţi citit Palatul Viselor? Cred că suntem închişi în el
În romanul-parabolă al lui Ismail Kadare, toate visele din imperiul otoman sunt colectate într-un Palat misterios, un fel de Securitate comunistă, care se află în subordinea directă a sultanului. Instituţia, despre care nimeni nu ştie mare lucru şi care naşte teamă şi respect între supuşi, se ocupă cu sortarea şi interpretarea tuturor viselor din imperiu. La sfârşitul fiecărei săptămâni, este ales Marele Vis, cel mai important dintre toate, care este înfăţişat sultanului. În funcţie de acest vis, chintesenţă a părţii întunecate a imperiului, statul îşi decide acţiunile – îşi arestează duşmanii, lansează atacurile asupra unor provincii sau, pur şi simplu, nu face nimic, considerând că realitatea este inofensivă, cu totul sub control.
Nu e nicio îndoială: Palatul Viselor din zilele noastre este televiziunea. Spre deosebire de perioada comunistă, când visele erau decriptate în subsolurile puterii, acum fantasmele se perindă la vedere, pe scenele luminate ale studiourilor TV. Aici se developează toate defectele nocturne ale naţiei, toate emoţiile ei nefiltrate. Aici se proiectează acum, ca o paranteză prelungită şi insuportabilă a timpului, Marele Vis prezidenţial.
Parcă nicio perioadă electorală nu a fost mai spectrală, mai lipsită de consistenţă decât aceasta de acum, când show-ul mediatic este în contrast maxim cu atmosfera sumbră din economia românească. Este incredibil cum un trimestru întreg din anul crizei economice se află în blocaj total din punctul de vedere al guvernării. În timpul ăsta, candidaţii pentru Cotroceni sunt, rând pe rând, măscăricii show-urilor umoristice, campionii îmbrăţişărilor din teritoriu sau protagoniştii ridicoli ai unei lupte de wrestling politic.
Nu simţiţi neputinţa specifică somnului, în timp ce vedeţi din nou spectacolul consultărilor de la Cotroceni? Ştiam încă din primăvară că vom trăi o perioadă absurdă în preajma alegerilor prezidenţiale, dar nu credeam că absurditatea va fi atât de necruţătoare. Când vezi situaţia dezastruoasă din economie (cele mai recente date anunţă peste 13.000 de firme care au intrat în insolvenţă în 2009) te aştepţi la o minimă doză de decenţă din partea actorilor politici. Însă aceştia îşi continuă piesa absurdă până la ultima replică din ultimul act. Legile fizicii din politica autohtonă (o politică a răului-simţ) funcţionează implacabil. Din păcate, sunt legi de natură onirică: bătaia pe putere se desfăşoară într-un ring ce levitează deasupra prăpastiei.
Pe lângă senzaţiile de absurd şi implacabil, mai este un indiciu al visului în care trăim: lipsa de sonor. În ciuda aspectului de zarvă generală, suntem distribuiţi de fapt într-un film mut. Talk-show-ul general se petrece într-o Românie fără aşteptări, fără speranţe, fără auz. După 20 de ani de minciună polifonică, confirmată constant de toate deziluziile post-electorale, am ajuns la aceeaşi insensibilitate a auzului ca în epoca minciunii unice. Şi acum, ca şi în comunism, ascultarea este mimată, la fel cum este mimată vorbirea. Spectacolul este acelaşi: pe scenă, oameni plini de importanţă care îşi recită discursurile fără să creadă o iotă din ce spun, în sală, oameni resemnaţi care pretind că ascultă, fiind atenţi doar la sub-text, pre-text sau con-text. Politicieni mimează concesiile şi dau vina pe ceilalţi, cu o retorică amplă, în timp ce spectatorii nu le urmăresc cuvintele, ci doar reacţiile, slăbiciunea, grimasele. Suntem tele-animale de pradă: vânăm doar sângele candidaţilor, prestaţia lor în jocul puterii.
Nu e suficient că materia timpului în care trăim până în 6 decembrie (mai este o lună întreagă!) are inconsistenţa unui vis. Protagoniştii se folosesc şi de spaimele noastre nocturne pentru a ne cuceri: fantoma unui nou ceauşescu, mogulii care ciopârţesc ţara etc. Chiar şi “bunul simţ” apare ca o eroare de sistem în acest joc pervers al iluziilor, la fel ca pisicile duble din Matrix. Preşedintele în exerciţiu a recunoscut, într-un exces de sinceritate, că echipa lui de imagine i-a explicat că există o sensibilitate a românilor pentru tema “bunului simţ”. Adică, aici este punctul slab al adversarului, aici trebuie atacat. Este halucinant cum tot ce se naşte ca soluţie de lustraţie în disperarea de cauză a “celor care visează” este preluat ca armă în lupta electorală. Aceeaşi discreditare s-a petrecut şi cu tema “tehnocraţilor” (un cabinet Croitoru cu Gheorghe Pogea ministru de Finanţe).
Să nu ne iluzionăm: prelungirea vieţii în irealitate nu este chiar inofensivă. Toate mascaradele la care asistăm de-o lună încoace (consultări mimate, audieri de formă în Parlament, jocul de-a Guvernul şi de-a primul ministru, pompa electorală) ne fixează încet dar sigur într-o angoasă colectivă. În romanul lui Kadare, cei care locuiesc în Palatul Viselor ajung să nu mai suporte realitatea, să nu li se mai pară interesantă. Şi tot acolo, există un soi ciudat de “vise rele”, care nu se lasă transportate la Palat. De fiecare dată când curierii Palatului, ajunşi în cotloanele îndepărtate ale imperiului, îşi încarcă sacii cu vise în căruţe, caii refuză să se mişte din loc dacă simt prezenţa unui vis rău. Până când visul respectiv nu este identificat şi dat jos, curierii nu pot pleca spre capitala imperiului. Mi-e teamă că refuzul realităţii, care se accentuează în România anului 2009, se va transforma într-un somnambulism sinucigaş. Şi că visele rele vor deveni tot mai multe şi mai înfricoşătoare.
