Avem dezbatere. Cremă sau chiloţi turceşti. Plus lucruri serioase


    S-a infiripat o  dezbatere adevarata. Mie-mi scăpase, dar m-au întrebat mai mulţi, cum? nu ştii de disputa crema lui Liiceanu sau chiloţii turceşti ai lui CTPopescu? Am citit cîteva din scrisorile filozofului şi am citit declaraţia lui CTP. Şi amîndoi suferă de cîte ceva:
    – Liiceanu scrie despre chetiuni intime fără să-şi asume urmările. Şi nu e prima oară. Scrie lejer, are pasaje excelente de confesiune minimalistă, ca s-onumesc aşa. iar apoi are pusee de intelectualism înalt cînd publicul îi face jocul. AM văzut reacţii precum „vai, dar bărbaţii se dau cu cremă”. Aţi înnebunit? Ce e rău în asta? Eu l-am admirat şi pentru felul în care a povestit în Uşa interzisă felul în care îşi potoleşte depresiile. Mai rău e cînd revine la morga de intelectual inaccesibil. Scrisul aduce riscuri, inclusiv acela de a-ţi scăpa de sub control din momentul publicării. Iar literatura lui Liiceanu pare să vrea aproape singură să-l scape de tirania propriei imagini. Nu reuşeşte.
    – CTPopescu nu ar recunoaşte în ruptul capului nici că pe copii nu-i aduce barza. Ce să mai vorbim despre faptul că unbărbat poate avea o senzaţie plăcută cînd încearcă  o cremă, ba chiar că un bărbat poatescrie pagini sensibile despre asta. Pentru CTP confesiunea e ceva „feminin”. culmea e că domnia sa vorbeşte tot timpul despre sine, dar doar că o face retoric, nu literar. Poate aici trebuie să mai lucreze. „feminin”, straniu, neaşteptat nu înseamnă „rău” – iar chiloţii turceşti fluturaţi ironic pe lîngă crema Clinique…, chestia are ceva dintr-o glumă de cătănie. Reunosc că am rîs…
    Act critic. Ţichindeleanu
    Amicul meu Ovidiu Ţichindileanu scrisese ieri un text, fiind probabil la fel de iritat de ieşirile intelectualilor de vîrf de pe la noi din ultimile zile. Vă recomand articolul şi citez un scurt pasaj:

    La apogeul puterii sale asupra sferei publice romanesti, o parte din mica industrie culturala centrala, cea aflata in coabitare deschisa cu actuala putere politica, se plinge totusi de persecutie: intr-o intilnire organizata de Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională, Gabriel Liiceanu anunta ca elita anticomunista e in prezent tinta unei campanii de “denigrare, demonizare, demolare”. (1) Elita anticomunista isi reclama astfel continuarea statutului de dizidenta.
    Iata cum as formula mirarea mea, personala si subiectiva, dar sincera: asadar aceiasi intelectuali care au detinut aproape neincetat pozitii de putere in industria culturala centrala postdecembrista – acumulind intii capital simbolic, apoi material, dobindind astfel pozitii de inalt functionariat intelectual, directoriat de reviste, edituri si chiar ministeriate; includerea in board-urile fundatiilor ce acordau bani pentru cultura; aceiasi intelectuali care au constituit monocultura de dreapta prin selectia surselor, cenzura informala si campaniile de delegitimare aplicata oricaror productii intelectuale identificate ca fiind “de stinga”, asimilate imediat cu “comunismul”; aceiasi intelectuali care s-au inconjurat de sicofanti oportunisti si adevarati militieni culturali gata sa injure pe cine deranjeaza; aceiasi intelectuali care au devenit dizidenti vocali in primul rind dupa caderea comunismului (caci stim chiar din Raportul Tismaneanu ca in afara miscarilor muncitoresti nu a existat rezistenta reala impotriva regimului ceausist); aceiasi intelectuali care au delegitimat “corectitudinea politica” si miscarile impotriva discriminarii, asimilindu-le in mod aberant “stingii” si prin derivatie esentialista “comunismului”, iar aceasta in contextul in care rasismul si sexismul explodau in sfera publica locala; aceiasi intelectuali care au ignorat vreme de douazeci de ani scenele independente ale culturii si etica intelectualului independent – tot ei se pling acum de persecutie?!

    Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here