Avertisment: evident, lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi


    Am văzut-o în treacăt, m-a făcut să tresar o clipă, apoi s-a rătăcit în universul banal şi anost al cotidianului(fără poante ieftine aici, eu încerc sa exprim un sentiment frumos, da?). Totuşi, aveam să aflu, e drept, după câteva săptămâni bune, că nu s-a pierdut. Imaginea ei se cuibărise într-un colţ neutilizat al minţii şi aştepta acolo, răbdătoare şi cuminte, momentul în care aveam s-o redescopăr.
    Evident, ea nu ştia că exist, habar nu avea de puterea magică pe care a avut-o asupra pupilelor mele, dilatate, la vremea întâlnirii noastre unidirecţionale, ca nişte roţi de caşcaval din visul unui şoarece naufragiat de o săptămână într-o sticlă de lapte de trei lei. Nu, prieteni, ea nici măcar nu bănuia ce valuri de serotonină iscase în bietu-mi flux sanguin. Imaginea ei însă, aparţinându-mi de fapt mie, aştepta lumina.
    Mă văd nevoit să folosesc din nou acest cuvânt, evident, pentru că ar trebui să fie la fel de săritor în ochi ca o muscă neagră şi grasă într-o ciorbă de burtă că, dată fiind evidenţa că nu am sfârşit textul aici, eliberarea a venit. Nu ştiu cum, nu ştiu de ce(spuneţi voi dacă vă puteţi explica care e mecanismul prin care uneori, deşi contextul nu o cere deloc, creierul vostru extrage din memorie amintirea celui mai anost coleg din gimnaziu ori compoziţia vomei din timpul celei de-a şapteprezecea beţii pe care aţi tras-o în timpul liceului), dar a venit că o lovitură în moalele capului, efectul netratabil cu analgezice al emoţiilor provocate de regăsire.
    Ce rost mai avea să disper că am uitat-o, am pornit neîndoios să o caut. Iertaţi-mi al patrulea evident(se pune şi cel din titlu), dar, evident, am găsit-o. Relativ repede, fără eforturi, deh, doar traiesc printre ziarişti, ceva trebuie să fi învăţat şi eu în toţi anii ăştia. Din motive obiective, pe care nu am să le povestesc pentru că nu ar face decât să încurce firul poveştii mai ceva ca o coadă de drac ciung lovit de urticarie, nu m-am putut apropia de ea o vreme.
    Au fost acele zile în care visam cum am să-i mângâi pielea, cum o voi privi, strălucitoare în soarele leneş spre bleg al toamnei, uşor distantă la început, chiar nervoasă, cum am să mi-o apropii, cum fiecare tremur al ei îmi va fi chemare, iar fiecare dorinţă a mea îi va fi poruncă, cum vom lua lumea în piept pentru fericirea noastră, cum vom uita de noi, tăind meandrele firescului, în fine, gândul m-a dus până la bine şi la rău…
    Într-o zi, una atât de senină că doar heruvimii lipseau să aigure coloana sonoră (mda, cam dulceag, ştiu), am reîntâlnit-o. S-ar mira toţi poeţii (şi ar crăpa de invidie ca lubeniţele uitate în vrejuri) de potrivelile meşteşugite de cuvinte pe care aş vrea să le scriu acum, însă sunt atât de multe şi de alandala încât nu ştiu cu care să încep, aşa că am să sfârşesc sec aceast capitol: ne-am văzut, ne-am plăcut, am cerut-o, fără să şovăială mi s-a dat. Dar, evident 5, trebuia să existe şi un dar, alte motive, la fel de obiective, nici pe astea nu le detaliez (sunt chestiuni ce ţin mai mult de orgoliu, confort, obligaţii de neevitat, etc) au făcut ca momentul în care vom fi împreună, la acel bine şi nedorit rău, să se amâne câteva luni. Până atunci, când va fi să fie acest atunci, am încetat să număr zilele. Vă las, prieteni, să vă bucuraţi ochii cu privirea ei, puţin încruntată, dar fermecătoare. Aici

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here