…ayahuasca – finis coronat opus (sau cum poti gusta raiul si iadul intr-o fiertura de liane) (I)
…daca ai ajuns in Iquitos ca strain, e imposibil sa nu auzi despre ayahuasca – presupunand ca pana atunci nu stiai de existenta licorii cu pricina. Iquitos-ul e considerat „capitala ayahuasca”, se organizeaza aici congrese internationale la care participa deopotriva „samani” (termenul e rusesc, dar mai folosit decat curanderos, i.e., vindecator/vraci) si oameni de stiinta, uneori aceeasi oameni implinind ambele „functiuni”. Cafenelele, hotelurile si crasmele sunt pline de straini care pentru asta au venit. Nu ii intereseaza jungla. Nu ii intereseaza Amazonul. Ii intereseaza ayahuasca si „spiritualitatea” din spatele ei. Ii intereseaza o evadare in lumea „de dincolo”.
Unora le iese – si raman acolo, blocati in proiect. Altora nu, si pleaca dezamagiti. Problema cu ayahuasca e ca, spre deosebire de veninul de broasca Phillomedusa bicolor, unde „reteta” e, practic, neschimbata si poti cuantifica rezultatele in functie de cantitatea si prospetimea otravii, in cazul ayahuasca functioneaza principiul „cate bordeiuri, atatea obicuiri”. In functie de persoana cu care stai de povesti – si-n Iquitos sunt toti experti – exista trei, cinci, sapte sau doisprezece feluri de ayahuasca. Dar asta nu-i tot. Liana de ayahuasca – sau Vrejul Mortilor (Vrejul duhului) e doar unul dintre cele doua ingrediente de baza, suplimentate de fiecare data cu alte cateva zeci de buruieni, functie de expertiza (sau de curiozitatea) samanului in cauza.
Nu-i de mirare ca, stiintific vorbind, studierea ayahuascai e mult in urma celei a Phillomedusei bicolor – care nici ea nu sta foarte bine:)
Nici macar asta nu-i tot. Exista o sumedenie de teorii conform carora reactiile diferite la ayahuasca se explica in functie de „nivelul dezvoltarii spirituale”, de „starea de sanatate”, de „gandurile si motivele care te fac sa bei ayahuasca”, etc. Un singur lucru e sigur: vei vomita si, foarte probabil, vei avea diaree. Multi – iertata-mi fie franchetea, dar nu stiu cum s-o formulez mai eufemistic, fac pe ei in timpul ceremoniei. Si nu pisu. Trebuie sa recunoasteti ca a dori sa experimentezi ayahuasca inarmat cu aceste informatii necesita o anumita doza de inconstienta. Pe asta o aveam. Sau asa credeam.
Pe terasa la Gerald (v-am zis doar ca intreaga lume a strainilor din Iquitos se invarte in jurul terasei lui Gerald), discutand cu Florin despre ayahuasca, am fost acostati de catre doi americani care m-auzisera vorbind cu Aukcoo si samanul-gringo in engleza. Erau mama si fiu. Fiul, pe la 27-30 de ani, imaginea tipica a tanarului american – inalt, blond, lat in spate, genul jucator de fotbal dar bine-crescut (aveam sa corespondam o vreme prin email, dupa intoarcerea in State). Mama, pe la 50, dar genul atletic, bronzata, subtirica, si, mai presus de toate, „open-minded”. O new-agista de moda veche, crescuta in spiritul anilor ’68. Vroiau doar sa tinem legatura DUPA ce aveam sa experimentam si noi ayahuasca. Nu de alta, dar ei pentru asta venisera in primul rand pana la Iquitos – pentru a vedea in ce masura ayahuasca le poate oferi „poarta” spre „dincolo” promisa (degeaba, pana atunci) de catre intreaga constelatie de new-agisti. Era limpede ca lumia zilei ca amandoi (dar mai cu seama mama) nu erau pregatiti sa renunte. De inteles: cheltuisera bani si timp (in cazul mamei, probabil, aproape o viata intreaga) pariind pe o idee. Si, desi cinstiti, nu erau pregatiti sa se declare infranti.
Fusesera dezamagiti. [Nota: persoanele sensibile sunt rugate sa sara acest paragraf, dar deontologia ma obliga sa reproduc conversatia, fie si aproximativ.] „De borat, am borat amandoi. Mama, insa, s-a cacat o singura data.” (Estimp, mama dadea din cap, aprobator, confirmand povestea.) „Mie, insa, mi-a fost rau 24 de ore dupa aceea. Cred ca mi-am borat si cacat toate matele. Dar, in afara de asta, n-am simtit sau experimentat nici unul nimic deosebit. Ce-i drept, a fost alt saman. Poate al vostru e mai bun”. Poate.
M-am uitat la Florin, Florin s-a uitat la mine. „In ce ne-am bagat noi, de buna voie si nesiliti de nimeni?” Cale de intoarcere, insa, nu mai era. Ca romanul, ne-am gandit ca-n tot raul si-un bine: alesesem samanul „fara tarif” (120 de soles, parca). Dadeai doar daca vroiai, cat vroiai. Le-am promis ca ii vom informa cum a decurs experienta noastra si am bagat la cap sfatul cu „mancati mai putin astazi”. Avand in vedere conjunctura, parea un sfat de bun simt. Poate singurul. Asa am facut. Am mancat doar doua sandviciuri si am mai dat tarcoale prin oras pana cand, pe la patru dupa-amiaza ne-am intalnit cu Aukcoo.
Il rugasem pe Ron sa ne lase sa venim mai repede (ceremonia urma sa inceapa de-abia la sapte seara) pentru a vedea cum se prepara ayahuasca. Fusese de acord.
Aukcoo urma sa ne insoteasca pana la Ronald Joe Wheelock (Curandero-Ayahuasquero, dupa cum scria pe cartea lui de vizita, ca avea si din asta; doritorilor le pot oferi datele de contact:). N-avea, insa, de gand sa participe la ceremonie si nici sa ne astepte. Dupa ceremonia cu pricina l-am inteles perfect. Nici pe mine nu ma mai bantuie gandul de a mai incerca a doua oara. O singura data mi-a fost suficient.
Ron locuia in afara Iquitosului, asa ca am fost nevoiti sa schimbam doua mototaxiuri (dincolo de Iquitos au nevoie de un permis special, orasul fiind inca sub legea militara) pana a ajunge la „ranch-ul” cu pricina – practic, o bucata de jungla cam cat trei terenuri de fotbal. Ron ne-a iesit in intampinare. Dupa ce-am schimbat amabilitatile de rigoare, Aukcoo s-a pregatit de plecare. „Wait a minute!” „Cine ne aduce inapoi la hotel?” Amabil, samanul gringo ne-a explicat ca putem dormi, dupa ceremonie, la el, „pentru refacere”. Urma insa, sa plecam a doua zi dis-de-dimineata (ne-ar fi dus el cu moto-taxi-ul personal) dat fiind ca avea o calatorie de afaceri de facut.
Instinctele mele n-au ezitat nici o secunda: avand in vedere ca nu stiam in ce urma sa ne varam, cu cat mai repede la hotel, cu atat mai bine. I-am oferit mototaximetristului ceva bani in plus si-a promis ca va veni sa ne recupereze „inainte de miezul noptii”. Ma bucur pana in ziua de azi. Aukcoo a plecat, lasandu-ne, practic, in mijlocul junglei, iar noi l-am urmat pe Ron, care ne-a facut „turul proprietatii”. N-a incercat nici o clipa sa „pozeze”. N-a incercat sa se prezinte ca un „initiat”, un „ceva” deosebit de muritorii de rand. Dimpotriva: ne-a aratat pitbulii pe care-i crestea pentru lupte de caini (ilegale) si cocosii pe care-i crestea pentru acelasi scop (luptele de cocosi, din cate am inteles, erau, inca, legale). „Din asta traiesc”, ne-a marturisit. Asta mi-a placut.
[Ceva mai tarziu, auzindu-l vorbind de fata cu toata lumea, aveam sa sesizez o schimbare de nuanta: fara a renunta la naturalete, samanul nostru stirb incepea deja sa-si pregateasca audienta – s-o „fezandeze”, altfel spus. Era, de altfel, usor: era deja noapte, eram in mijlocul junglei, stransi cu totii in jurul unui ceaun desprins parca din Harry Potter. ajungem si-acolo.]
Ziaristul din mine nu s-a putut abtine si a inceput sa-l interogheze – la inceput piezis: „De unde din State esti de loc? Cum ai sfarsit taman in Iquitos?” s.a. m.d. Era din loc de prin Arizona – basic, un redneck , un „taran” (termenul ‘redneck’ vine de la cei care stau in soare si se bronzeaza pe gat – un fel de echivalent american al bronzului „de tractorist” la noi). Si un autodidact. Autodidactii astia sunt o sabie cu doua taisuri (dar asta e un alt subiect, unul care ar merita daca voi scrie vreodata o carte). Dupa doua divorturi urate a inceput sa se intereseze de spiritualitatea indienilor (Navajos, parca). Si-a facut ucenicia pe langa vreo doi samani nordamerindieni, dar simtea „asa, ca un gol”. Abonat fiind, insa, la o revista a samanilor (ma iertati, i-am uitat numele, vorbim aici de anii ’80, dar nu m-as mira ca revista cu pricina sa existe si astazi – in America exista cel putin cate o revista pentru fiecare pitic), a aflat de ayahuasca si de Iquitos. S-a hotarat sa plece, sa-si urmeze visul. (In felurite versiuni, povestea asta aveam s-o aflam de mai multe ori pe parcursul serii. Ca unii care venisera in Amazon pentru acelasi lucru, asta ne-a pus nitzelus pe ganduri, sa spun drept.)
„Si ferma?” – l-am intrebat. „Halca asta de jungla, de unde vine?” „-Pe asta a cumparat-o de la maestrul meu”, ne-a spus. (Ce pacatele mele, sunt si roman si ziarist – stiu, asadar sa fiu insidios:) Pana atunci ii admirasem toate realizarile si pitbulii si cocosii de lupta cu mana la gura, ca babele. „Cu cat – if you don’t mind me asking you?” A ezitat o clipa. Da’ samanu’ – om si el. „Cu doar trei mii”, zice si rade, dezvelindu-si stirbenia. „De dolari? Ooo, pai asta e un good deal!” „Mda”, zice el, „numai ca astea erau toate economiile mele si maestrul mi-a zis ca are tiltlu de prorpietate pe o supratafata dubla”. Mi-am pus din nou mana la gura, ca babele, dar n-am zis nimic. Cand ai un peste mare in carlig, nu-l smucesti. Il lasi sa-si vada de-ale lui.
A continuat, cu obida. „Da, a murit, si p-orma am aflat ca vecina revedinca jumatate din proprietate!” Ttt – ttt! „Asa am inceput sa cresc pitbulli”, ne-a explicat. „It must be a tough life”, am zis, cu intelegere. „It is, damn’it! Maine trebuie sa plec in localitatea X (i-am uitat numele) sa ma cert din nou cu judectaorul!” „Pentru pamant?”, am intrebat, clipind nevinovat.
„Fuck, no!”, a zbierat. „Pentru copil!” N-o mai lungesc. Avea un (alt) copil cu o indianca – cum altfel? fiica unui sef de trib din apropiere. Se casatorisera „cu acte in regula”, avusesera copilul, dar indianca, a’ dracu’, hotarase, si ea (ca alelalte doua americance dinaintea ei) sa divorteze. Si tot cu acte in regula. Colac peste pupaza, seful de trib aruncase niste blesteme pe capul bietului Ron si, ca sa fie sigur, mituise si niste judecatori („ca asa merg lucururile in tara asta”), drept pentru care amaratul de saman-gringo pierduse dreptul de a-si mai vizita copilul – singurul baiat din toate casniciile. A doua zi, dis de dimineata, era nevoit sa plece pentru a „take care of business”.
N-a intrat in detalii. Nici eu nu l-am mai descusut. Ceea ce aflasem imi era suficient cu varf si-ndesat. I-am spus lui Florin ca, mai mult ca sigur, nu facusem cea mai fericita alegere. Pentru a ne mai racori sufletele, ne-am intors, inca o data, la intelepciunea populara de genul „n-o fost niciodata sa nu fie cumva”, „nu stii niciodata de unde sare iepurele” sau „asta sa fie raul cel mai mare”.
Culmea e ca asa a si fost: iepurele a sarit, chiar daca altfel decat ne asteptam, iar raul cel mare nu s-a produs (nadajduiesc). Puneti-va, pentru o clipa, in locul nostru. Strabati zeci de mii de kilometri pentru (exagerez, dar asa face omul la suparare:) a experimenta ayahuasca. Nu esti newagist si nici antropolog, dar ai un anumit orizont de asteptare: bunaoara ca „samanul” stie ce face, ca e – cumva, oricum – deasupra ta, ca simpla lui prezenta te face nu doar sa-l respecti dar si sa intri intr-o stare de spirit cu totul totului deosebita. Nu e preot, bun, dar macar sa fie invelit intr-un aer de sacralitate, cat de cat. Evident, aici nu era cazul. Povesti cu divorturi urate, redneci si alte drame sentimentale mai auzisem. Nu era nevoie sa ajung pana aici. Asa ca am incercat sa storc ce se mai putea stoarce din povestea cu ayahuasca.
Ziaristul intreaba, ayahuascero raspunde. „E adevarat ca, dupa ce vom bea, vom ‘vedea’ animale din jungla?” Ron a zambit. „Aproape sigur. 90% vad ceva cu jungla si – ceea ce e si mai interesant – le-am trimis unor prieteni din New York niste licoare si si ei, care nu mai fusesera niciodata in Amazon, au avut aceleasi viziuni”. „Deci e legal sa trimiti ayahuasca gata preparata in State?” A ras: „Nu stiu daca e legal – dar eu o trimit – si pe bani frumosi.”
Pana la urma, Ron era un profesionist. Si, ca orice profesionist, era mandru de munca lui. Ne-a plimbat de colo pana colo, aratandu-ne diferitele feluri de liane de ayauasca – majoritatea plantate de catre maestrul dar, altele, plantate de el insusi (ayauasca, zice-se, e cu atat mai „buna” cu cat liana cu pricina e mai matura). „Astazi, insa, voi incerca ceva nou – black ayahuasca cu flori din astea” – si ne-a aratat o tufa cu flori albastre (for the record, ne-a spus si numele stiintific, dar la-m uitat). „Discipola mea simte ca s-a plafonat, ca retele vechi nu-i mai pot oferi nimic, asa ca m-am gandit sa incercam ceva nou.”
[Nota: daca injuraturile romanesti au, cat de cat, vreun efect practic, femeia aia sughita pana in ziua de azi cu dorinta ei de experiente cu tot.]
„Discipola?” – l-am intrebat. „Pai da – traieste cu mine, vrea sa invete. E din Germania. E dincolo, in casa in care va avea ,oc ceremonia. De altfel, ar trebui sa mergeti si voi acolo, sa va pregatiti”. Nu stiam cand glumeste si cand vorbeste serios. In bucata lui de jungla erau doua „case”: una de locuit, alta pentru ayauasca. Cea de locuit era ca orice coliba mai rasarita din Amazon – adica avea pereti si bucatarie (un fel de) si in rest nu mai stim, ca n-am mai intrat. Casa de „ayahuasca” data si ea de pe vremea „maestrului”, dar era conceputa ca atare: cu hamace (hamacuri? tot nu m-am lamurit), ba chiar si cu paturi pentru cei care nu mai erau in stare sa se tarasca dupa ceremonie.
Si intr-un caz, si in celalalt, buda era la vreo zece metri de casa – stilul „clasic”: patru scanduri pe post de pereti, dar in loc de scandura decupata cu traforajul pe care o preconizam, erau doua bete. Scapa cine poate. [Problema buzii ni se parea la fel de importanta, pentru moment, ca si problema ingerilor pe varful acului, avand in vedere ce ne astepta. Plus: noapte, nu tu lumina electrica, dar tu jungla: mai bine sa-ti fixezi traseul daca e nevoie de pilot automat. Nu va mai tin in suspans. Ne faceam griji degeaba. Nici unul dintre noi doi n-a mai ajuns pana acolo.]
Am luat-o, dimpreuna cu Florin, prin jungla, pentru a ajunge la casa cu pricina – casa ceremoniala. Era inca lumina, si – ca un om prevazator ce ma aflu – am incercat sa-mi iau cat mai multe puncte de reper – just in case. Nu mi-au folosit la nimic. Era inca lumina, asa ca am gasit si casa si buda. In Casa, doua femei – una pe la 47, alta pe la 28 (observati, rogu-va, ce precis sunt in aprecieri de genul acesta). Dam mana cu cea mai in varsta, facem introducerile. Incercam si cu a doua – se trage speriata. „Nu pot sa va ating”, zice, „no offense”. „trebuie sa-mi pastrez aura intacta pana diseara”. None taken. Si pe la noi se mai practica „noli me tangere”, chiar daca din alte motive.
Suntem romani, ce spuma marilor! Ne adaptam. Daca doamna in varsta e mai vorbareata (ne intreaba de unde suntem si ce facem), pe doamna mai in varsta marsam pentru a evita tacerile penibile. Iac-asa si pe dincolo. „Da’ matale?” (ziaristul din mine nu se poate abtine:). „Matale” era din Austria si pe cale de a-si vine toate averile de pe acolo, cu o conditie: sa fie acceptata drept discipola lui Ron, the master. Ron, cica, se mai gandeste. Aia mai tanara se uita la ea urat. Vrea sa-i ia painea (pe Ron) de la gura? Am sincera impresie ca am nimerit la un camin de nebuni si-i comunic si lui Forin rezultatul. Lui Florin ii lipseste jumatatea olteneasca. El e ardelean suta la suta. Mot. „Ce mai putem si face?” – ma-ntreaba.
Nimic. Nimic si facem. Le lasam, asadar, pe cele doua in plata Domnului si vizitam „ranch-ul”. Frumos, nimic de spus. Gradina Botanica din Cluj e, prin comparatie, cel putin palida. Gasesti aici de toate: si liane de ayauasca, dar si restul – jungla in toata splendoarea ei, cu specii de copaci pe care oricum nu-i putem identifica, cu bananieri, ananasi, si lacusoare si rauri. La margine, totusi, e un gard din sarma ghimpata – vecina cu pricina (n-am gasit alta rima).
Cand ne intoarcem la Casa Ceremoniilor, mai aflam inca vreo cinci straini: o iraniana de vreo 31 de ani crescuta la Londra, imbracata asa cum imi imaginez eu ca se imbracau aia pe la Woodstock, cu iie, margele, bendita la frunte si tot tacamul (altmiteri extrem de „coerenta”, trebuie sa precizez), o frantuzoiaca good-looking pe la patruzeci, care facea naveta de vreo zece ani intre Paris-Lima si Bombay vanzand si cumparand te miri ce (de la pietre „sfinte” la carti de iluminare) – da’ asta macar avea deja doua case cumparate cu banii jos, un in Peru, alta in India (desi visa sa se retraga tot la Paris – ziarist, ce vreti?:), plus un cuplu din Africa de Sud (albi), pe la 20 si ceva. Cu exceptia ultimilor, care incercasera o data ayahuasca, le iesise cam cum le iesise si americanilor de pe terasa lui Gerals si erau speriati ca de bombe, toata lumea in rest era acolo pentru a „umbla la nuante”.
„Poarta” li se deschisese, da’ nu stiau inca la ce foloseste. Si vroiau sa afle, cu orice pret. Noi – Florin si cu mine – nu mai eram deja intr-atat de curiosi. Cand restul au aflat ca eram la prima experienta de acest fel au inceput sa rada cum ai rade de unul de care ai auzi ca vrea „sa se dea”, pentru prima oara in viata, cu metroul: au fost rasete cu intelegere si au fost rasete dispretuitoare. „Sincer?” – ne-a intrebat austriaca ce vroia sa-si vanda averile daca Ron binevoia sa spuna „da” (era inca in probe, din cate am inteles, dar, prin comparatie cu nemtoaica de treizeci, n-avea nici o sansa, a zis animalul din mine). „Si-atunci de unde arsurile alea de pe brat?”, ne-a intrebat, de fata cu toata lumea.
„De la broasca – de la Phillomedusa bicolor”, i-am zis, stand putintel mai drept, si cu pieptul scos puuuutintel mai in afara. Un murmur de admiratie a trecut prin audienta, iar noi ne-am simtiti bine. Nu stiu de ce. Cand totul am fost gata, am tras linia si-am facut socotelile, am decis de comun acord ca mai bine zece „broaste” pe zi decat o ayahuasca. De gustibus, ce vreti?
Ne-am mai relaxat. Daca oamenii astia toti erau speriati de veninul de broasca, ayahuasca nu putea fi intr-atat de rea. Socoteala din targ nu se potriveste cu cea de-acasa – cum de-am uitat? Ne-am asezat cu totii in jurul focului in care fiertura de ayahuasca dadea in ultimul clocot, dupa ce fiersese vreo sase ore. Cand Ron a decis ca e gata, a luat ceaunul de pe foc si l-a racit intr-un lacusor din apropiere. In cele din urma, dintr-un ceaun intreg a ramas ceva mai putin decat o sticla de Coca-Cola (la propriu) de un litru: o fiertura maronie care nu semana a nimic.
Ne-am deplasat in coloana inapoi la Casa de Ceremonii. Era deja noapte, foloseam lanternele si, priviti de la distanta, semanam, probabil, cu un sir de licurici (sau de mineri). Ai-ho, ai-ho! Ne-am pozitionat in cerc, fiecare cu un lighienas albastru in fata (nu va mai spun pentru ce – daca n-ati inteles inca e deja prea tarziu). Florin si cu mine ne-am asezat, mai mult sau mai putin instinctiv, unul langa celalalt. Cand te pregatesti de o experienta de genul asta simti nevoia sa stai langa cineva in care iti poti increde viata. N-a fost sa fie, insa. Austriaca intre doua varste – the wannabe discipola – ne-a despartit pe motivul ca-i perturbam radiatiile samanului. Oameni bine crescuti, ne-am lasat convinsi, fara sa cracnim.
Estimp, Ron incepuse pregatirile. Pe o masuta lunga asezase un intreg bazar cu de toate: o biblie, lumanari, fotografii (ale copilului – de binecuvantare – si ale ultimei sotii – de blestem; asta avea sa-mi spuna ulterior Florin, care nimerise chiar langa masa), un manunchi de frunze uscate ce aveau sa se dovedeasca mai tarziu extrem de eficiente, o coaja de nuca pe psot de cupa, s.a.m.d. Cranii n-am vazut, dar nici nu m-as fi mirat.
Cand ziceam ca incepem, am inceput sa asteptam. Lipsea un client – singurul sud-american (un bolivian, parca). A aparut si el intr-un tarziu, imbracat in camasa alba de in si pantaloni pe potriva. Zburam deasupra unui cuib de cuci. Frantuzoaica incepuse sa fumeze un chistoc de marijuana sa-si mai ucida timpul, austriaca povestea cum, la ultima „sedinta”, ii sarise (nu exagerez catusi de putin!) un liliac drept in cur cand mersese la buda din padure, nemtoaica medita si murmura ceva rugaciuni intr-o pozitie (banuiesc) yoga/asana, fatuca din Africa de Sud se tot intreba cu voce cu tare daca de data asta se va alege cu altceva in plus fata de voma si diareea de data trecuta, baiatul incerca sa o linisteasca, s.a.m.d. In momentul acela eram deja un pachet de nervi. Nu incepusem inca si vroiam deja sa se termine. Stiam eu ce stiam.
Intr-un tarziu, am inceput. Pe un ton grav, samanul stirb ne-a explicat regulile de baza. Ceilalti – care mai trecusera prin asta – le ascultau cu atentia cu care asculti stewardesele in avion regulile de supravietuire in caz de catastrofa (cum pluteste perna de sub tine, cum sare masca de oxigen, etc). Incepusera deja sa mediteze (cred, daca ochii inchisi si mainile deschise cu palma in sus reprezinta ceva semn in sensul asta). Noi insa, Florin si cu mine, eram numai ochi si urechi. Urma sa ne gandim la cea mai importanta problema a vietii noastre (asta era simplu – ma mantui?), sa bem frumusel licoarea de ayahuasca si sa stam linistiti la locurile noastre (unde esti tu, Ceausescu, cu padurea ta cu tot?) pana la sfarsitul ceremoniei. N-aveam voie sa vorbim, n-aveam voie sa ne miram sau ne rusinam daca unii dintre noi se vor deda la acte mai putin … ceremonioase. Aici nu mai era vorba de rusine, aici era vorba de comunicarea cu Marele Spirit dinlauntrul fieacruia si dinafara tuturor.
„Si cum stim cand se termina ceremonia?” -mi-am permis sa-l intreb pe Ron. „Whenever I say so”, mi-a raspuns, cu o cautatura urata. Nu stiu de ce era atat de suparat. Intrebasem, nu dadusem cu parul. In plus, aceasta incertitudine avea sa se dovedeasca un factor cheie: cand experimentasem veninul de broasca stiam cat dureaza – o jumatate de ora maximum iti poti permite sa simti ca mori. Ai macar in strafundurile tale un orizont de asteptare. Si chiar daca nu mai stii de tine, gandul ca se va termina peste cateva minute, ajuta. Credeti-ma. Aici n-a mai fost cazul.
Boon. Incepem. Ron isi aprinde pipa cu tutun de jungla, sufla fumul peste fotografii, peste sticla de Cola in care era ayahuasca, sufla peste biblie, rosteste neste incantatii, o blestema pe nevasta-sa, se roaga sa-i vina inapoi fiul si sa ne descoperim fiecare adevaratul eu. Nici macar nu stie sa fumeze ca lumea pipa. O pufaie doar. Amesteca idei crestine cu idei new-agiste intr-un ritm ametitor. In fine, incepe sa ne dea de baut ayahuasca. Incepe cu Florin, primul in ordine. Pana ajunge coaja de cocos la mine, dupa austriaca, il aud pe Florin folosind deja lighienasul din dotare. Asta ma intarata si mai tare – si avea sa ma coste scump. Da’ scump. Ma decid sa nu vomit, fie ce-o fi.
Band ayahuasca ma gandesc la toata calatoria in Amazon. Multe n-aveam de spus sau de gandit in afara de „multumesc”. Ayahuasca e o licoare cinstita: are gustul dupa cum arata – cacaniu amar. E, intr-adevar, greu de tinut in tine, dar – auzindu-i pe toti din jur vomitand de zor – m-am decis sa le servesc o lectie. Mai bausem eu licori si mai proaste in crasmele din Manastur, asa ca stiam ca partea cu vomitatul e doar o chestiune de will-power. Stomacul mi s-a revoltat, a zvacnit de cateva ori, dar nu l-am bagat in seama. Am ramas nemiscat, cu un zambet pe buze si lighienasul curat in fata, cum il primisem: „take this, Ron!” Rau am facut – sau nu?
Ron a stins toate lumanarile in afara uneia. Am ramas in intuneric, ascultandu-i incantatiile de doi lei. Doi lei, la inceput. N-am mai vazut incantatii ale caror valoare sa creasca exponential, de la o secunda la cealalta. Mai intai au fost imagini geometrice – de genul celor pe care „le vezi” cand te freci la ochi pe intuneric si-ti stimulezi, mecanic, retina. Aata doar ca acum nu ma frecam la ochi. Imi tineam mainile inclestate pe lanterna – intr-un final singura mea legatura concreta cu lumea exterioara. Ancora mea. Imaginile au inceput sa se complice, sa se apropie, sa se departeze, sa se complice.
Pana aici a fost simplu. De aici incolo urmeaza doar aproximari de genul celor pe care le-ati folosi incercand sa-i explicati unui orb din nastere culoarea rosie. Culorile, asa, in general. Pentru asa ceva nu exista cuvinte. Exista doar aproximatii. Ron isi vedea de incantatiile lui bazate pe sunete repetitive, fara noima, dar repetitive, din cate mai imi dadeam seama, gen „nine-hundred-ninety-nine”. Mult, insa, nu mai aveam sa imi dau seama.
(Va urma)
