…ayahuasca (III)


    … sa recapitulam, pe scurt, faptele: era noapte, eram in jungla, undeva la vreo zece kilometru de Iquitos, pendulasem o vreme intre infinitul mare si cel mic, incercam sa-mi tin mintile acasa si sa nu ma „las dus”, in ciuda faptului ca toate celulele mele urlau dupa o pauza, sfincterele urlau dupa o pauza, vraciul imi soptea si el sa ma relaxez. Eu, nu si nu.
    a1
    Colac peste pupaza, imi lipsea timpul. Ce drag mi-ar fi fost atunci un ceas, o clepsidra, un cocos, ceva – orice numai sa ma pot orienta cat de cat temporal (spatial renuntasem de multisor, mai stiam doar ca strang o lanterna galbena in mana si-atata timp cat n-o scap, mai pot haladui cu mintea pe unde va fi sa fie). Poti rezista – cred – la aproape orice – cate vreme stii cat mai dureaza: mai tine un minut; sau o ora; sau un an. [Nota: Cred ca detinutii politici, la o alta scara, de buna seama, s-au confuntat cu aceasta lipsa de control asupra timpului. Te tortureaza, bun, te distrug, bun, dar cand si cum se termina?]
    Cand cu veninul de broasca Phylomedusa bicolor, totul decursese dupa program: o jumatate de ora, pe ceas. Chiar daca nu mai stiai de tine, undeva, un neuron trufas, iti mai informa subconstientul ca „nu mai e mult”. Il mai imbarbata: rezista! Aici, ayahuascero-ul stirb catadicsise doar sa ne spuna „se termina cand spun eu ca s-a terminat”. Multzam de informatie.
    a50
    Simteam – nu, nu simteam, stiam ca ma apropiu de capatul rezistentei. Ispita de a te lasa dus era mult prea mare, eram epuizat si fizic si psihic. Nu mai avea nici o importanta pe care parte cedam primul. Stiam ca era suficient s-o fac pe una, pentru ca a doua sa urmeze negresit. Si-atunci am inceput sa incerc sa spun rugaciunea inimii.
    Acum e timpul, Doamne, sa faci ce stii tu sa faci mai bine. Miluieste-ma pe mine pacatosul, acum, pana nu e prea tarziu!
    Usor de spus, greu de facut.
    Pare simplu, nu? Cobori mintea in inima, odata cu respiratia: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul! Uneori, in vremurile bune, reuseam destul de bine – cred. Acum, mintea ia-o de unde nu-i. Si, ceea ce era si mai ingrijorator, nici cuvintele nu le mai gaseam.
    Am realizat ca formula e prea lunga – peste puterile mele, asa c-am adoptat varianta prescurtata – Iisuse. Simplu, un cuvant. Iisuse. Ei bine, a fost chinuitor de-a dreptul. Iisus se transforma in Jesus (pronuntia englezeasca), pe urma in Jesus (pronuntia spaniola). De ce? Habar n-am. Stiu numai ca aceasta distorsionare mi se parea in sine periculoasa – o alta dibacie de-a vraciului de a ma indeparta de Doamne-Doamne. Ii rosteam numeale cu greutategreu, bolovanos, dar il rosteam din ce in ce mai tare, cu grija de a nu modifica vreun sunet.
    Samanul s-a enervat – „shut up!” aproape a urlat la mine. C-o facea din cauza ca ii deranjam pe ceilalti din meditatiile lor (sau ce vor fi fiind ele) sau din alte motive, putin imi pasa. I-as fi raspuns, daca as fi putut. I-as fi spus ceva ce avea prea putina legatura cu Doamne-Doamne. Cum nu puteam, insa, m-am multumit sa repet (cred) Iisuse, de cate ori simteam ca NU MAI POT. Si simteam ca nu mai pot in fiecare clipa.
    Atunci, cand credeam ca nimic altceva nu se mai poate intampla, a inceput – pentru saman, cel putin – adevarata distractie. Atunci de-abia a inceput sa lucreze cu mine cum lucreaza pisica c-un soarece. Incantatiile si-au marit ritmul si-a inceput sa ma plezneasca (nu-mi dadeam seama exact cu ce – palma, frunzele alea uscate?) peste corp. (Pe care parte a corpului, iar nu sunt sigur – inclin sa cred ca peste tot). Din ce in ce mai repede si din ce in ce mai tare. Nu sa ajunga la nivelul de durere, nici pomeneala; asa cum ti-ai bate peste spate catelul sa-l mai domolesti.
     
    Ei bine, pe mine nu m-a domolit – si, sincer, nu cred ca asta urmarea. Dimpotriva: fiecare parte atinsa incepea sa intre in rezonanta, sa vibreze. Imi vibra fiecare deget, imi vibra capul, imi vibrau picioarele si organele interne. Si-mi vibrau din ce in ce mai tare si intrau cu toatele in rezonanta. Am simtit atunci ca voi exploda, ca ma voi imprastia de-a lungul si de-a latul universului. Nu mai era nici o indoiala. Nu mai puteam nici macar respira. Asta era sfarsitul.
    Si-atunci m-a pleznit cu pamatuful de frunze de palmier peste cap.
    Si-atunci am intrat in „AZUR”, ca altfel nu stiu cum sa-i zic.
    aa1
    Si-atunci am crezut ca mor de atata fericire. La propriu. In cel mai concret mod cu putinta, am simtit ca nu pot duce atata fericire. Mi-a stat inima-n loc (cred).
    Citisem prin relatarile altora ca experienta „azurului” e incununarea experientei cu ayahuasca. Fiecare se straduise s-o descrie dupa cum s-a priceput mai bine. Au esuat cu totii, dupa cum voi esua si eu in randurile care urmeaza. Asa ceva nu se poate explica, de-abia daca se poate trai.
    E o lumina azurie, translucida. Era ceva preaplin de lumina azurie luminoasa, o lumina dincolo de lumina si un vazduh dincolo de vazduh. Era, iertata-mi fie descrierea proasta, un vazduh multi-spatial (temporal). Am incercat (sau asa cred) sa dau cu mana prin „aerul acela” si la fiecare miscare (dar vorbim aici de fiecare miscare din cadrul miscarii, descompusa parca in miscari infinitezimale – de fapt, notiunea de miscare asa cum o intelegem nu prea mai avea sens) tasneau universuri si culori si muzici. Erai alt-undeva. Nu era frumos, era dincolo de frumos. Nu era bucurie, era dincolo de bucurie. M-am auzit horcaind. Incetasem sa mai respir.
    In bunatatea lui, samanul m-a lasat „sa cobor”. Nu mult, asa, putin, cat sa nu mai fiu in azur, dar sa stiu ca e e pe undeva foarte pe-aproape (as spune pe deasupra capului, daca as fi stiut pe unde mai imi era). Nici n-am tras o gura de aer, c-am si vrut sa „merg inapoi”. Inapoi in azur. Vroiam si nu vroiam. Parca stia. A facut ce-a facut (cine mai stie ce facea el atunci cu mine) si-am intrat din nou. Era peste puterile mele. Pentru o clipa m-am gandit sa profit si sa incerc sa experimentez – ceva, orice. Sa „explorez” azurul. Era, insa, prea mult pentru mine. Sau, poate, prea devreme. Nu stiu cat a durat si, oricum, mai bine de atat nu pot sa va explic. Pur si simplu, nu pot.
    Am „coborat” din nou si samanul a inceput un ritual complicat – nu stiu exact ce facea cu mine si cu atat mai putin de ce, aveam uneori impresia ca-s cu susul in jos, imi sufla fum pe la spate, pe la fata, ma pipaia, ma masa, habar n-aveam si nici nu-mi pasa. Stiam doar ca ne apropiam de sfarsit. Timpul o luase din nou din loc. Trebuia ca ne apropiem de sfarsit. A mai zis el una-alta, de-ale lui, si m-a lasat pe jos, in plata Domnului. Bogdaproste.
    Incepeam sa ma intorc acasa. Vorba vine. Mintea inca mai haladuia pe ici colo, cutitele care-mi spintecau intestinele erau tot la locul lor, de miscat tot nu ma puteam misca, dar eram – de bine, de rau – inapoi in universul asta. Pe la franjurii lui, pe undeva, dar in universul asta. Atunci mi-am simtit pentru prima oara gura iasca. Iasca de iasca, iasca asa cum n-o mai simtisem vreodata. Si asa avea sa ramana pana aveam sa ne intoarcem la hotel.
    aay32
    Dupa o vreme s-a aprins ceva lumina, o lanterna, apoi ceva lumanari. Simteam ca oamenii continua sa se foiasca in jurul meu. Oamenii incepeau sa vorbeasca, sa-si impartaseasca experientele. Degeaba. Eram incapabil sa ma adun. Atunci am auzit un claxon in departare – mototaximetristul, dragul de el!
    Aveam acum ceva pentru care sa ma mobilizez: aveam acum o luminita la capataul tunelului. Reincepeam sa gandesc rational: trebuia sa fac cumva sa ma ridic, fara sa ma cac pe mine, trebuia cumva sa ies din coliba si sa ajung pana la mototaximetrist. Dar cum? Florin a venit sa ma ajute. Nu era nici el foarte bine, dar parea mai in forma decat mine. Momentul impartasitului de impresii insa mai putea astepta. A sarit in ajutor si frantuzoaica, pe urma si altii.
    Nu visam altceva decat sa ajung in camera de hotel, sa ma asez pe buda si sa beau o bere rece. Asta era, pentru moment, idealul meu in viata. Nu-i mare lucru, stiu, dar n-are rost sa va mint. Tranzitia de la azur la buda va va parea brutala. Dar, hei, vorba lui Kurt Vonnegut, asa merg lucururile! De ce sa va mint? De ce sa ma prefac? Gandurile despre azur, rememorarea intregii experiente, mai puteau astepta. Altele imi erau acum prioritatile. Florin mi-a amintit ca frumos ar fi sa dam niste bani. Mi-am scos, cumva, protofelul si-am incercat sa aleg o bancnota. Mi-a fost imposibil, asa ca i-am intins-o pe prima pe care am putut-o agata. Nici pana in ziua de azi nu stiu cat ne-a costat, de fapt, experienta cu ayahuasca.
    aay31
    Drumul prin jungla, la lumina lanternelor (draga lanterna galbena!) a fost un cosmar, dar drumul cu mototaxiul pana la hotel si mai abitir. Pe langa mine si Florin s-au mai aciuiat si cei din Africa de Sud, „sa facem pe din doua” . Acum ii gasisera economiile! Pe drum, omul – care parea complet refacut dupa experienta – a incercat sa-mi abata gandurile si sa facem conversatie subtire. „Din Romania, da?” „Da.” „Il stii, desigur, pe Mircea Eliade.” „Desigur”. Fiecare cuvant pe care il pronuntam necesita un efort supraomenesc, dar omul isi vedea in continuare de-ale lui. „Si ce parere ai de ,La Tiganci.?”
    Asta era deja prea mult. O analiza literaro-samanica a povestirii lui Eliade, in mijlocul junglei, in miez de noapte si-ntr-un asemenea moment era cu muuult dincolo de barierele politetii mele la acea ora. „If you don’t mind, I would rather not talk right now”, am reusit sa ingaim. Aveam un ideal de tinut in minte: o toaleta decenta in camera de la hotel si o bere rece. Toate eforturile mele erau concentrate in acea directie. Omul a inteles si m-a lasat in plata Domnului. Mircea Eliade putea sa mai astepte.
    a531
    Imaginati-va luminile, zgomotul motociceletei, zgaltaieturile pe drumul din jungla. Toate imi dadeau navala in creier si bubuiau, explodau, imi rasuceau tepuse pe te miri unde. La un moment dat, am ramas intepeniti in noroi. Sud-africanii, de treaba, l-au ajutat pe mototaximetrist sa se deznamoleasca. Cred. Eu stiam una si buna – undeva, la capat, era camera de hotel.
    A durat o eternitate. Cand sa zic „hop”, am coborat cu pantalonii curati, oamenii au inceput sa se sfadeasca pe pretul cursei. Mi-as fi dat bucuros tot protofelul, doar pentru a incheia discutia – cu doua conditii: daca as fi putut vorbi si daca as fi putut ajunge cu mana la portofel. Nu puteam nici una, nici cealalta. Imi epuizasem toate rezervele de energie la vederea hotelului. Asa ca m-am multumit sa stau acolo, in fata usii de la intrare, clatinandu-ma si deschizand la rastimpuri gura in incercarea desarta de-a spune ceva, asteptand ca, intr-un fel sau altul, aceasta poveste sa se termine.
    Avea sa se termine, cumva, stiam deja. Se terminase si cealalta, avea sa se termine si asta. Cat a durat, nu stiu, dar s-a terminat intr-un final.
    Sprijinit de Florin, aveam, in sfarsit, sa ajung in camera. N-am dormit pana in noaptea urmatoare, dar ce-a urmat mai poate sa astepte. Ce-a fost interesant, de-acum, a trecut. Restul e post-ayahuasca, adica turism relativ normal.

    Asta mai poate sa astepte pana cand ma intorc din Sierra Nevada. Partea asta imi statea, cumva, pe suflet. Trebuia s-o spun inainte de plecare, asa ca ma veti ierta pentru graba, absenta tehnicii literare, imprecizie si eventualele greseli. E scris dintr-o suflare. Oameni suntem, azur vedem.

    Nadajduiesc sa ne revedem cu bine.
    PS Aveti sa ma iertati pentru lipsa de fotografii noi, „de la fata locului” – sper:)

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here