Bătălia celor două ne-realităţi. Aia din teren şi aia de la telvizor
Sînt din ce în ce mai puţine şanse să vezi un politician „pe teren” într-o postură incomodă. Maşinăriile electorale s-au perfecţionat atît de mult încît imediat o camarilă consistentă înconjoară un prezidenţiabil, de exemplu. La televiziunile de ştiri şi dezbatere s-a perfecţionat atît de bine ştiinţa întreruperii, a falsei indignări, a ridicării superfluului la rang de apocalipsă încît politica să pară o piesă proastă care nu ne priveşte pe noi.
Asta e marea bătălie. Iar de data asta, spre deosebire de domnia lui Năstase cînd maşinăria de propagandă din teren se plia perfect pe maşinăria de propagandă mediatică, cele două armate sînt acum una împotriva alteia. Se repetă parţial istoria Costantinescu şi ProTV versus Iliescu şi poporul. De data asta o majoritate covîrşitoare a jurnaliştilor şi a „formatorilor de opinie” (din interes cei mai mulţi, din convingere cîţiva) s-a aşezat împotriva puterii reprezentate de Băsescu, şi el cu un electorat nou, mult mai iliescian decît acum 5 ani.
Închipuiţi-vă doi mari roboţi dintr-un film SF de mîna a 5-a care se bat undeva într-un oraş. Indiferent de cine învinge, cei doi distrug în mare parte oraşul…
Moment istoric: ieşirea lui Mircea Dinescu pe o scenă dintr-un sătuc şi refuzul lui Băsescu de a-i da microfonul precum şi placarea poetului de către badigardul Gigi Neţoiu (ce imagine puternică exact la 20 de ani „după”, un poet care a lucrat pentru toţi mogulii obstrucţionat de fostul securist care îi păzea domiciliul forţat). Pe scena aia din Cetate s-au ciocnit roboţii. Băsescu şi mulţimea lui portocalie s-au opus maşinăriei de atac mediatic reprezentată de Mircea Dinescu.
Prea puţin se vorbeşte despre falsul din stradă, despre falsificarea „manifestărilor”. Politicienii merg prin teritoriu şi le vorbesc fanilor, se pupă cu funcţionarii numiţi politic şi cu tot felul de deonatori de provincie. E tot un contact cu nerealitatea. La televizor lucrurile se petrec puţin invers – alianţa anti-Băsescu se loveşte periodic de reprezentanţi ai puterii şi se bălăcăresc în direct.
Televizorul este o oglindă care întoarce pe dos realitatea. Pune în conflict oameni şi realităţi care nu sînt în conflict, de fapt. Pupicii electorali, micii şi voia bună sînt întorşi exact pe dos. Politicianul puterii iese pe scenă şi este aplaudat şi iubit de cei pe care i-a plătit sau angajat politic. La televizor reflecţia este inversă şi tot manipulatoare. Politicianul apare în studio şi este atacat sau aplaudat în funcţie de patronat sau în funcţie de cît îl lasă conştiinţa pe analistul implicat. Dacă pui un pesedist să comenteze ieşirea lui Băsescu el va livra la TV un discurs de la partid inutil agresiv, un limbaj de stradă. Dacă pui un pedelist să-l comenteze pe Geoană, ai acelaşi efect. La televizor totul apare ca şi cum candidatul ar fi nimerit „pe teren” la o întrunire a contracandidatului.
Televiziunea manipulează din start înscenînd conflict: de fapt, avem două maşinării de vot cu cîte 30% care sînt ambalate la maximum. Cetăţenii neangjaţi (în sau de politic) stau într-o prostească stare de indignare în loc să înveţe să citească şi să decripteze manipulări, să interpreteze, să facă exact ce fac oamenii raţionali în viaţa reală: nu se văicăresc continuu, ci iau o decizie.
Inversiunea de care vorbeam se petrece şi la nivelul spectatorului. Cel care se duce să-i cînte lui Băsescu la scenă ajunge acasă şi se uită mai ales la emisiuni antibăsescu, nu priveşte B1TV, televiziune complet portocalie, sau chiar TVR (cu ştiri cît de cît neutre). Nu, priveşte Antena 3 şi, dacă sînt invitaţi nişte apucaţi antiBăsescu, priveşte Realitatea TV.
Spectatorul român e supus şi se lasă manipulat atunci cînd iese în public, cînd se întîlneşte cu politicieni, cînd îl scot sindicatele în stradă etc. Cînd ajunge acasă se transofrmă în fiară, vrea conflict, vrea să-i vadă pe aceia pe care îi urăşte şi e plictisit de oamenii lui, pentru că ştie că e o gargară. Tocmai în spaţiul intim româanii devin nişte luptători „publici”, iar în public te trezeşti că-s neaşteptat de intimi cu tot ce înseamnă putere, privată sau de stat.
Este deja legendară situaţia cînd un interviu cu Băsescu pe Realitatea TV din urmă cu un an şi ceva a fost bătut la audienţă de băşcălia la adresa interviului care se executa în timp real la Antena 3. Sînt sigur că erau mulţi fani ai lui Băsescu care au preferat să vadă băşcălia, în locul mesajului preferatului lor. La televizor, pînă şi „dictatura” lui Băsescu e inversă: sînt urmăriţi cei care îl înjură pe preferat. Cei doi coloşi de cîte 30% sînt hipnotizaţi de înjurăturile celuilalt. Iarăşi o chestie autohtonă: aici oamenii se bat mai puţin, se înjură mai mult. E şi ăsta un soi de pacifism…
Aşadar, atunci cînd te apuci să deconstruieşti manipulările prin tv-radio-presă-net trebuie să iei în considerare acest comportament mistificat dublu: Televiziunile pare că şi-au extins artificialitatea în stradă, în spaţiul public. Iar ce ne-am dori ar fi să vedem oameni discutînd civilizat în contradictoriu. Nu mă impresionează nici hăulelile de haită din provincie ale prezidenţiabililor cu oamenii lor, nici atacurile în haită de la televizor care blochează dialogul. Conflictul fertil nu e posibil cît timp propaganda de stradă şi cea de studio vor fi atît de puternice. Nu e o problemă românească. În România este însă un decalaj imens între educaţia mediatică a publicului – foarte jos – şi forţa mediatică – industrie puternică, investiţii imense.
„E vrăjeală gripa porcină, e totul un joc politic ca de obicei”, cam asta declarau oamenii dintr-un club gen Bamboo unei televiziuni care-i chestiona în legătură cu noul virus – e o tîmpenie chiar dacă e şi un sîmbure de adevăr, chiar dacă cineva ia bani grei pe vaccin. Dar acei băieţi deştepţi de Bamboo au impresia, exact ca unii comentatori, că e de ajuns să strigi manipulare ca să anihilezi un pericol. Nici vorbă. Pînă şi moartea are partea ei de produs cultural, dar asta nu-i schimbă cu nimic esenţa. Manipularea e firească, aşa respiră societatea noastră azi, prin confruntări de imagine. Cum rezistăm? Mă voi uita cu mai puţină scîrbă, dezgust şi alte sentimente inutile la televizor (e totuşi doar un televizor) şi-mi voi lua ce-mi trebuie fără să o fac pe superiorul absolut.
