Baudrillard nu mai e. Ba mai e! Bruckner, comercialul sclipitor
I A murit Baudrillard săptămîna asta. Şi n-am avut timp să scriu fiind prins într-o serie de „simulacre” obişnuite. Mi-a atras atenţia prompt Cornel, prietenul meu cu care mă întreceam în interpretat „Strategiile fatale” pe la sfîrşitul anilo 90.
Teoria obezului mă fascinează şi acum, acel prototip sferic, simulacru de perfect, al prezenţei umane, pe care Baudrillard o conota negativ. Eu am văzut mereu o figură luminoasă în acel obez consumator.
Nu am putut să-i împrumut furia fascinantului filozof. Dar am împrumutat cît m-a dus capul din logica lui ingenioasă. Baudrillard a aplicat interpretarea „tribală” asupra civilizaţiei moderne. Cu rezultate delicioase în linia lui Barthes, dar fără seninătatea acestuia. Pînă la urmă consumatorul modern este după mine o caricatură veselă a aborigenului plecat să caute prada (sau Prada) după semne.
Baudrillard a alunecat complet în apocaliptic cu interpretările războiului din Golf. Tot atunci a alunecat uşor şi de pe primul meu raft. Cert e că acum Baudrillard nu mai e, nu mai am cum să-l caut prin reviste să văd reacţii „la cald”.
Am recitit o carte-interviu, Paroxistul indiferent (apărută la Idea Design în 2001), şi l-am regăsit imediat în rînduri sclipitoare. Citez ceva despre cel mai enervant produs al ultimilor 30 de ani, acel be yourself obositor, bun pentru vînzarea de converşi: „identitatea este un vis de absurditate patetică. Visezi să fii tu însuţi cînd n-ai altceva mai bun de făcut.”.
II Altă lectură de weekend. Noul Bruckner, Eseu despre masochismul occidental (la (Editura Trei) lansat cu tamtam de autorul însuşi în România. Omul a rămas sclipitor pe distanţe mici. Cartea expiră după 60-70 de pagini, dar rămîne atenţia aproape paranoică pe care Bruckner o acordă faptului divers, declaraţiilor oamenilor zilei. Teza e una incitantă, religia vinei pe care o practică voluptuos Europa. Sînt excelente analizele asupra falselor solidarizări cu Africa. Sînt exerciţii inteligente de demolare a antiamericanismului, în buna linie Revel.
Cît despre căinţa ajunsă la rang de artă în toată aria conservatoare europeană (fie ea de stînga sau de dreapta), mi-au apărut în timpul lecturii delicioase paralele popcult. Penitenţa este uneori o tehnică ce permite omorul, spune Bruckner. Şi cum să nu-ţi vină imediat în cap Samuel L. Jackson recitînd din Ecleziast, în Pulp fiction, înainte să mai execute pe cineva.
M-a enervat o reacţie de respingere a lui Bruckner pe motiv că „s-a făcut comercial”. Nu tot ce e comercial e prost. Cartea despre care vorbesc acum e mai bună decît tot ce a atins eseistica românească în ultimii zece ani, de exemplu. Omul e agil, jonglează foarte bine cu bibliiografii şi cu referinţe mediatice recente, are o logică infailibilă şi o ia pe arătură doar cînd insistă să scoată o carte dintr-un eseu… În orice caz, înainte ca băieţii fini de pe la noi să strîmbe din nas, ar trebui să înveţe să scrie şi mai ales să citească precum Bruckner. Comercial nu înseamnă neapărat slab. Iar acest Bruckner merită.
P.S. Poate n-am înţeles eu bine… dar Lucescu şi Voinescu discută aprins despre natura „adevărului”? O, frate, cool.
