Bugetarului i s-a făcut frig
Sunt la ghişeu, vreau să plătesc o amendă de circulaţie. Funcţionara mă priveşte plat, e grevă. Fir-ar, am uitat. Doamnă, dar eu deja am întârziat la serviciu, altadată nu ştiu când mai pot să-mi iau liber două ore. Nu-i pasă, protestul meu păleşte în faţa grevei cu care se îndeletniceşte. Dar de ce faceţi grevă, întreb şi eu nătâng, ca să împrăştii tăcerea. Pentru că nu se mai măresc salariile. O spune pe un ton atât de convins, încât nu îndrăznesc să mai continuu conversaţia. Plec, dar plec nervos. Mă urc în maşină. Un dobitoc mă depăşeşte pe linia de tramvai, îmi taie faţa şi se proţăpeşte în faţa mea la semafor. Poliţistul din intersecţie priveşte dezinteresat scena. Îşi aranjează banderola albă de pe braţ. Şi el e în grevă. Mă apucă damblaua, încep sa claxonez, să înjur, sar din maşină, îi smulg oglinzile dobitocului. El, o matahală, se dă jos. Îi ia ceva vreme pentru că e mare. Un adevărat uriaş, o gorilă cu carte de identitate. Instinctul de suprvieţuire îmi spun să fug. Sunt un Forrest Gump pe străzile Bucureştiului, alerg neîncetat, nu simt nici ploaia, nici sudălmile celor pe care îi dobor în goana mea fără ţintă. Mă opresc doar atunci când inima este pe cale să-şi găsească drumul eliberator prin stern. De fapt, nu mă opresc, mă prăbuşesc. O doamnă în vârstă încearcă să mă ajute să mă ridic. Suntem în faţa unui spital. Ce noroc, capul îmi vâjâie şi spun cuvinte fără sens. Doctorul din camera de gardă se uită la mine. Am mai văzut undeva privirea asta plată. Încerc să-mi amintesc unde, dar nu reuşesc. E grevă. Doamna în vârstă îl roagă să se uite totuşi la mine. Aud ceva cu tralalala. Cred că se vorbeşte tot despre mine. E grevă, iar asta nu e o urgenţă. Sună un telefon, e al meu, îl recunosc după tonul de apel, o piesă Franz Ferdinand. E şeful, zice că am întârziat o oră la nu ştiu ce şedinţă. Urlă. Urlă din nou. Appoi, tăcere. Doctorul ne invită să plecăm. Doamna în vârstă mai încearcă o dată, timidă, să-l convingă. Deja nu ne mai ascultă. Odată ieşiţi, doamna mă sfătuieşte să mă duc acasă. Da, mă duc acasă. Ştii unde stai? Ştiu, vreau acasă. Azi mă duc acasă. Şi mâine stau acasă. Să moară de ciudă şeful meu, dar şi poimâine tot acasă o să fiu.
Mai sus am încercat un mic exerciţiu de imaginaţie, e drept, nu tocmai cel mai reuşit, doar în filme o ia cineva razna atât de uşor. Dar hai să vedem ce a vrut să spună autorul. Să presupunem că eşti angajat în mediul privat, iar mâine ai de plătit o amendă, vrei să-ţi internezi bunicul în spital sau îţi duci copilul la o şcoală unde va sta degeaba. Oare poţi să empatizezi cu bugetarii grevişti? Mie îmi este foarte greu. Voi enumera, cu riscul de a fi înjurat, câteva motive. Înainte de asta (deşi cei care vor înjura nu o vor lua în considerare), fac precizarea că sunt conştient că există şi bugetari buni, fără de care viaţa noastră, a angajaţilor din economia adevărată, ar fi imposibil de imaginat. În fine, să vedem motivele mele:
-Au ales comod jobul la stat, mai prost plătit, dar mult mai sigur decât cel din mediul privat.
-Se complac într-un mediu în care concurenţa este doar un cuvânt lipsit de conţinut.
-Au ales să fie reprezentaţi de tot felul indivizi, lideri sindicali, preocupaţi doar de propria înavuţire. Din când în când, le urmează chemările, exclusiv când vine vorba despre greve pentru măriri salariale sau împotriva unor reduceri de personal (dacă vreunul dintre ei ar fi pus pe masa statului un plan de restrcturare prin care să se sacrifice n locuri de muncă, dar cei rămaşi să trăiască mai bine, probabil că ar fi fost alungat cu pietre din fruntea sindicatului).
-Pentru că sparg uşa după opt ore de program.
-Pentru că şpaga este în floare la stat, nu în mediul privat, şi nu o iau calculatoarele, ghişeele sau ghiveciurile cu flori, ci oamenii.
Azi e grevă în sistemul bugetar. Eu, ca în fiecare zi, muncesc.
