Candidatul pe care l-aş vota eu


    L-aş vota cu ochii închişi pe cel care ar avea drept obiectiv ca, odată ajuns în Parlament, se se bată pentru o lege prin care să fie schimbat modul în care este repartizată taxa pentru asigurări sociale de sănătate. Mă rog, nu l-aş vota chiar cu ochii închişi, există riscul să nimeresc pe lângă şi să se anuleze bunătate de vot, dar aş fi fanul omului ăsta, aş fi gata să lipesc afişe pentru el. Tot ce vreau să aud din gura lui e că s-a gândit că trăim într-o ţară în care sistemul sanitar de stat e de rahat, drept pentru care contribuţia plătită din salarii ar trebui împărţită: o parte să meargă în continuare către sistemul public, iar pe cealaltă să o pot folosi pentru un abonament la o clinică privată, aşa cum se întâmplă acum cu pensiile.
    Nici măcar nu aş avea pretenţia ca procentele să fie egale, nu, dom’le, nu sunt chiar absurd, dar măcar un 1% din suma asta mi-ar plăcea să o pot folosi aşa cum vreau eu. Acum să spun şi de ce. Habar nu am cu câţi bani am contribuit la bugetul ăsta de sănătate de când sunt salariat, dar de un lucru sunt sigur: cu o excepţie, în ultimii 10 ani, nu am beneficiat de nici un serviciu medical într-o clinică/spital/sanatoriu/dispensar de stat. De fiecare dată când am avut vreo problemă, am mers la clinici private. Nu din sonobism, ci pentru că acolo lucurile funcţionează aşa cum e normal să funcţioneze: suni, te programezi, nenea doctorul te vede, te trimite la analize suplimentare (dacă e cazul), îţi prescrie tratamentul, plăteşti, ai plecat acasă.
    Pentru a exemplifica cum merg lucrurile la stat, o să povestesc o întâmplare de acum câţiva ani: mi-a înţepenit gâtul. Aş spune de ce, dar se duce naibii toata seriozitatea postarii de faţă. Bine, spun, m-am uitat lung după o fată şi am rămas să admir doar peisajul din partea stângă. Am râs şi eu de întâmplare, am ajuns acasă şi mă pun pe aşteptat. Cum ce să aştept, să-mi treacă, normal. Tot ce a trecut, însă, au fost orele. Una, două, trei. Simţeam că începe să-mi paralizeze capul. Lasă, trece, adorm, mâine dimineaţă mă trezesc bine. Planul era genial, ştiu, dar încercaţi voi să adormiţi cu capul mereu într-o parte: e imposibil! Spre dimineaţă, cu ochii în lacrimi de durere, mă hotărăsc să plec la spital.
    Taximetristul, om bun, mă ia, deşi îmi mărturiseşte apoi că lui nu prea îi place să ia handicapaţi în maşină. Totuşi, e om de treabă. În loc să ma ducă la Floreasca, mă iertaţi, nu dădeam pe-afară de idei la ora aia, îşi taie din venituri şi mă lasă foarte aproape, la Bagdasar. Acolo e măcel. Unul plin de sânge alcoolizat aşteaptă pe hol să fie primit în camera de gardă, o matracucă îşi aşteaptă iubitul înjunghiat la o petrecere, mă simt de parcă aş fi la castingul unui film horror. Aş întoarce capul, dar nu pot.
    Se apropie dimineaţa. Stau şi aştept cuminţel, cu privirea mereu în stânga, să se termine coada de răniţi, chestiune care se întâmplă la un moment dat. “Bună dimineaţa”, îndrăznesc. “Vă rog să aşteptaţi afară”, nu se sfieşte să ţipe o tanti asistentă grasă şi blondă. “Mă scuzaţi, am văzut că a ieşit ultima persoană şi m-am gândit că…”. “Vă chem eu”, îmi dă vaca de înţeles că discuţia s-a terminat. Mai stau vreo 20 de minute pe hol, înghiţindu-mi umilinţa înmuiată în lacrimile care pur şi simplu nu vor să se oprească. Îndrăznesc din nou. Nu o mai iau cu “nu vă supăraţi”, de acum ştiu că e supărăcioasă, aşa că încep cu subiectul: “stau de mai bine de o oră aici, mă doare gâtul de înnebunesc, nu se poate găsi cineva care să se uite ce am?”. Rânjet satisfăcut-nervos: “Se schimbă tura”.
    Îmi vine să o înjur, dar mama m-a învăţat că nu e frumos. Mă întorc pe hol. Aş vrea să spun că minutele se scurgeau ca nişte secole, dar aş minţi, tura nouă a apărut rapid. În sfârşit, un doctor tânăr mă invită în camera de gardă. Îi spun ce s-a întâplat, iar el mă întreabă de trimitere de la medicul de familie. După ton, îmi dau seama că pentru el problema mea e doar un fleac. Deh, mare bou şi eu, nu m-aş fi dus acolo cu un topor înfipt în cap! Mă întreabă dacă am trimitere de la medicul de familie. Zic că nu, am venit la urgenţă că pentru mine durerea aia insuportabilă era o urgenţă, iar medicul de familie nici măcar nu e din Bucureşti. Nu are încotro, cel puţin aşa susţine, mă trimite la policlinica din curtea spitalului.
    Mă duc, resemnat că oricum o să mor în curând de durere. La policlinică urc un etaj, găsesc cabinetul indicat de o asistentă, bat la uşă, intru. Nu apuc să zic de ce am căutătura aceea stângace că dom’ doctor mă întreabă acru dacă ştiu să citesc. Ăsta era modul său de a-mi spune că programul Domniei Sale începe la 9.00. Era nouă fără un sfert. După o noapte nedormită, cu trei ore petrecute într-un spital care mi-a tratat durerea cu foarte multă nepăsare, am uitat de învăţăturile mamei şi l-am înjurat. Din inimă şi foarte urât.
    M-am întors la spital să-l înjur şi pe ăla de la camera de gardă, dar nu l-am mai găsit. Era doar un rezident, singurul om cu halat şi politicos pe care l-am întânit în dimineaţa aceea. Nu am mai avut de ce să fac scandal, mi-a palpat gâtul, apoi a scris o reţetă: un calmant puternic şi un unguent. Totul a durat mai puţin de trei minute, incuzând aici şi râsul de rigoare la auzul modului în care mi-a rămas gâtul întors. Asta a fost povestea.
    Am mai trecut prin spitale de stat doar ca vizitator. E drept, am întâlnit şi doctori foarte amabili, la fel şi asistente, dar impresia din dimineaţa aceea chinuită nu s-a şters. Aşa se face că, deşi anul ăsta m-au lovit pe rând şi împreună o durere groaznică de spate, o rinită, o sinuzită, o conjuctivită şi o alergie cu cauze necunoscute încă, am preferat să merg la o clinică privată. Am găsit toţi medicii în acelaşi loc, de la alergolog la ORL-ist, mi-am făcut programări ce au fost respectate la minut, totul a mers şnur.
    Partea mai dureroasă a fost când a trebuit să scot cardul: în ciuda faptului că au fost probleme minore, am plătit nişte sume în contul cărora, dacă aş avut de unde (păcat că nu există nici un centru care să facă buy-back de oameni), probabil îmi cumpăram un Costin Ilie nou-nouţ. Ştiu că e redundant, dar mai spun o dată: lucrurile astea s-au întâmplat în condiţiile în care finanţez lunar un sistem public de sănătate.
    Nici nu vreau să-mi imaginez câte săptămâni ar fi durat la stat, câţi ani şi caiafi aş fi văzut. Daţi-mi candidatul acesta care să încerce să schimbe lucrurile, care să îmi dea ocazia să fiu întrucâtva stăpân pe banii mei de sănătate, şi îmi schimb şi domiciliul numai ca să-l pot vota.

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here