…cateva mituri despre politica (distractia s-a terminat, toata lumea la stat!:)

august 23, 2009 0

…discutia starnita despre relatia individ-stat pe tema reformei in Educatie (acum doua postari) mi s-a parut de bun augur – oamenilor chiar le pasa, oamenii chiar isi pun problema conceptualizarii acestei relatii stat-individ. Din lipsa de timp, am amanat atunci o interventie in discutie. Revin acum, intr-un fel oarecum piezis si fragmentat. Nadajduiesc, insa, ajutator. Food for thought:
(1) importanta modalitatii in care conceptualizam aceasta relatie individ-stat (sau, hai sa spunem mai putin pretentios, „felul in care ne -o imaginam”) nu trebuie subestimat – astea nu-s mofturi filosofice, astea-s repere dupa care ne orientam, chiar fara a ne da seama, in viata de zi cu zi: in functie de aceasta imagine ne construim orizontul de asteptare, in functie de ea ne masuram frustrarile sau satisfactiile, mergem la vot sau nu, s.a.m.d. Or imaginea este, din start, supusa manipularii: cand spun „individ” pre-supun o societate (societas), nu o comunitate (universitas) – o societate compusa din ‘atomi’ egali si in-divizibili, o societate atomizata. De aici pana la intelegerea politicului in cheie economica (avem interese personale care se cuvin negociate ca la piata) nu mai e decat un pas mic pentru omenire – l-au facut englezii in secolul al XVII-lea – noi, restul, am preluat galusca si-am inghitit-o de buna.
(2) Chantal Delsol – un soi de Hannah Arendt in varianta moderna (va fi fiind tradusa in romaneste? nu stiu, dar ar merita cu prisosinta) – face distinctia intre ‘individ’ si ‘persoana’. [Nota: atat ‘individ’ cat si ‘persoana’ sunt concepte de origine romana, incarcate insa semantic de catre utilizarea lor crestina – ne place sau nu, asta e un fapt. Oricat te-ai agita, chinez de-ai fi, nu poti sari peste propria-ti umbra. Doar un exemplu acum – ‘Persoanele’ Sfintei Treimi, bunaoara, sunt ‘indivizibile’.]
„Daca traim astazi intr-o societate a functiilor nu a rolurilor, zice Delsol, e pentru ca ne-am lepadat de persoane si le-am inlocuit cu indivizi. Functia e intersanjabila – poate fi ocupata de oricine in stare sa indeplineasca eficient functia incredintata.  Un rol este unic – si de aceea necesita o persoana [‘persona’ = masca pentru un rol, dar, in acelasi timp, o masca in stare sa dezvaluie in loc sa ascunda – de aici si ‘persoana Fiului’ care reveleaza esenta – ousia – Tatalui, etc].  A fi parinte, bunaoara, e un rol, nu o functie, un rol care se imparte intre cel de tata si cel de mama. Nu orice individ poate fi si mama si tata. La fel, a fi profesor, student, maestru, discipol, etc. (O societate a rolurilor vede inegalitate pana si acolo unde nu este; o societate a indivizilor vede egalitate pana si acolo unde nu e cazul.)
(3) aceasta egalitate a indivizilor – pe care astazi o acceptam ca pe o stare de fapt (in teorie, nu in practica)  – rezolva unele probleme, dar creeaza altele: cine si de unde sa aiba autoritate cata vreme toti suntem egali? (Intr-un registru mai glumet – cum pot eu sa-mi trimit copilul cu gunoiul, sa spale vasele sau sa tunda iarba, cum pot sa-l pun la colt sau – in general – sa-l „fac” sa faca orice? In virtutea carui drept in afara celui de „eu te-am facut, eu te-omor”? Ce sa fac cu BibiLica ? s.a.m.d.:) Solutia (inteligenta de-altminteri) gasita de englezi: „daca nu mai respectam nici o autoritate, trebuie sa cream una, pen’ ca daca-i facuta de mana noastra ne putem increde in ea  (ce-si face omul cu mana lui…:)  – de aici ideea contractului social (in fapt, guvernamental – dar asta e o alta poveste).
(4) In realitate, egalitatea e un concept dificil, iar din acest punct de vedere, clasicii erau mult mai sofisticati dar si mult mai realisti decat suntem noi astazi. Erai egal cu oricare altul pentru ca erai – la fel cu oricare altul/alta creat dupa chipul lui Dumnezeu. In acelasi timp, insa, erai responsabil personal si unic in ochii lui Dumnezeu; erai la fel dar nu erai egal; erai creat de catre parintii tai, dar si de catre Dumnezeu in acelasi timp. [In terminologie catolica, Dumnezeu era cauza primara, parintii, cauza secundara.] Ideea ca, in conditii de egalitate, alegerea creeaza autoritatea (presedintele are autoritate pentru ca l-am ales, la fel senatorul sau deputatul, primarul, consilierul local, etc), ideea ca autoritatea functiei publice este delegata de catre fiecare individ in parte, e o nazbatie care ar ridica sprancenele oricarui clasic: faptul ca Iliescu, sa zicem, a fost ales de doua (trei) ori dupa 1989 il face mai destept sau mai competent? O majoritate a voturilor „liber exprimate” (sa zicem in favoarea sclavagismului) face o lege mai dreapta? Se poate hotari contabiliand vointele individului ca Pamantul e plat sau se invarte in jurul soarelui? (vezi Pierre Juriot)
Vorba lui Guizot: chiar credem ca „vointele” indivizilor sunt egale? Atunci de ce nu lasam copiii, nebunii si animalele sa voteze? Doar si ei/ele au vointa. Ceea ce le lipseste e ratiunea. Si-atunci de ce nu le spunem lucrurilor pe nume? De ce ne ascundem dupa niste degete retorice?
(5) Ne aflam astazi intr-o situatie ciudata pentru orice om cu scaun la cap: suntem egali cu totii, avem drepturi cu totii – drepturi care, vorba lui Tuck si Skinner, ne-au fost „inmanate” pentru a le putea „inmana” mai departe, reprezentantilor nostri.
(6) Sa ne intoarcem la individ/persoana. S-a tot spus ca „redescoperirea individului” e o „realizare” a Renasterii. Ca, pana atunci, omul se identifica (pardon) cu un universitas, un corp organic al carui membru era. Fals. Astazi, majoritatea istoricilor sunt de acord ca „reinventarea individului” s-a produs mult mai devreme, in secolele al Xi-lea si al Xii-lea: nu are rost sa intram in detalii, desi sunt destule (de la numele de familie la panas sau insemnele heraldice, trecand prin jurnale, „copiile originale”, etc.) Am redescoperit gaura de la macaroana: dialectica dintre forum internum si forum externum. Una fara cealalta „nu se exista”, vorba ardeleanului. Sunt un „eu” pentru ca sunt un „membru” al unui corp conceptual mai mare decat mine. Si sunt un „membru” (un deget, un stomac sau o inima – oricum ceva fara de care corpul cu pricina nu e intreg) pentru ca sunt un „eu” unic, un „eu” care nu indeplineste o functie, ci un rol, asadar un „eu” care nu poate fi inlocuit cu una, cu doua. Cine si-ar taia degetul mic de la picior sau si-ar scoate apendicele doar pentru ca sunt „inutile”? (Nu e suficient sa te recasatoresti pentru a avea, bunaoara, o noua mama (sau un nou tata) pentru copiii tai. Functia de mama o poate indeplini si un barbat de la Serviciile Sociale. Rolul, nu.)
(7) Statul – e intr-adevar un cuvant modern (Machiavelli, dupa unii, Franta absolutista, dupa altii) – dar conceptul exista inca de vremea alora care au inventat politica – vechii greci. Intrebarea de baza e – se poate defini individul, ca individ, in absenta unui exterior? In absenta unui forum externum? Putem presupune un vid social si politic in care plutesc atomi numiti indivizi? Nu putem, dar ne incapatzanam s-o credem.
Va spun: pana nu recuperam dialectica dintre forum internum si forum externum, vom continua sa ne invartim in cerc, incercand (:) sa ne prindem coada – precum Vasile Ouroborous.
Partea buna a acestei povesti e ca blogul intruneste toate conditiile necesare unei meditatii asupra granitelor dintre public si privat. E precum fata saracului din poveste (stiu, am mai spus-o, dar nu ma pot abtine): e nici calare, nici pe jos, nici imbracata, nici dezbracata, nici pe drum, nici pe langa drum…:)
(8) – ca tot e 8 cifra de dincolo de perfectiune in teoriile esoterice:) – eu as mai avea de spus, dar nu mai am timp (de urat as mai ura, da’ mi-e teama c-o-nsera). Si-n plus, dar nu in cele din urma, vreau sa vad ce ziceti.

VoxPublica
VoxPublica
Lasă un răspuns

Your email address will not be published.