..cati prieteni aveti?
…eu, unul, am o mana de prieteni. Amici am mai multi. Prieteni, insa, „prieteni de prieteni”, prieteni din aia cum numai vechii greci stiau sa aiba, am „o mana”. Cu ei pot sa fac un ziar, sa beau o bere, sa-mi scot dintii, sa plec pe Amazon, sau sa ma tarasc in Mamooth Cave. Cu ei pot sa nu vorbesc cu zilele, lunile sau anii, dar cand o facem, o facem ca si cum ne-am fi despartit ieri. Cand ma mai ciondanesc cu nevasta, vine – inevitabil – vorba si de prieteni. De ce n-au femeile prietene in acelasi sens in care barbatii au?
Mama, saraca, e pe cale de a deveni personaj generic. Ea a fost cea care mi-a spus sa nu mai visez cai verzi pe pereti. I-am visat si, le-am dovedit copiilor mei, sunt acolo. Tot ea a fost cea care mi-a spus ca prieteniile din liceu nu vor mai dura odata ce o vom lua care-ncotro, la facultati diferite, in orase diferite. S-a inselat si de data asta. Prietenii mei din liceu au ramas aceeasi, indiferent daca sunt in cabinete stomatlogice, pe platforme petroliere, la postdoctorate in America sau mai stiu eu pe unde.
Estimp, s=au mai adaugat cativa. Nu multi, da’ buni. Nu „ne vorbim” zilnic. Nu ne trimtem felicitari de sarbatori decat atunci cand ne aducem aminte. Nu simtim nevoia. Fiecare stie ca celalt e acolo, la o adica, la doua adici. Fiecare stie, acolo unde e, ca – dincolo de toata harmalaia exterioara – noi am ramas la fel. E odihnitor asta – nu credeti?
Revin: de ce n-au femeile ‘prietene’ cum au barbatii ‘prieteni’? De ce prieteniile intre femei au un „ce” diferit de alt barbatilor? Vorba lui Bernard Shaw (pare-mi-se): „Femeia nu e inferioara barbatului si nici superioara lui, iar despre egalitate nici nu poate fi vorba!”:)
PS Trebuie s-o sun pe mama pentru a intreba-o ce parere are despre actuala criza.
